Tag Archives: viata

speranță!? – ziua#14

Mă întreb ce te face să continui atunci când nu mai ai de ce să te legi, ce te face să te ridici, să te recompui, să devii iar un întreg? Să fie speranța, fărâmițată și ea? Să fie prostia aia de speranță? Speri într-un mâine mai bun, într-un viitor mai bun? Ratezi prezentul, ce-i drept, nu că ar fi mare lucru de capul său. Te agăți de un moment din viitor la care vrei să ajungi.

Nu, nu-mi veni cu rahatul „prezentul e totul”, am trecut și eu pe acolo, atunci când aveam elemente de susținere în prezent, dar odată ce astea dispar, nu mai rămâne nimic, decât ziua de mâine, iar când mâine devine azi, te legi iar de el și tot așa, până când ajungi să scapi.

Cred ca un prost, încă… sper. Dar așa am fost întotdeauna, am sperat că o să am o viață mai bună, am sperat că lucrurile se vor schimba, doar că nu s-a schimbat nimic.

Nu, nu-mi zice că tu trebuie să le schimbi. Am încercat. Mult. Prea mult. N-am avut puterea de a transforma ce e în jurul meu, dar știi ce am făcut?
Am schimbat ce era înăuntru, bazat pe evenimentele din exterior. Și au fost multe. Mult prea multe.

Am pierdut șirul suferințelor, am încurcat numărătoarea, însă nu am uitat nimic. Le-am luat pe toate și le-am bătut în cuie în zdrențele de suflet din mine. Vezi, am și decorat acum, e mai plăcut; mult mai plăcut. Atât de plăcut, încât dacă arunci o privire înăuntru, riști să te îneci în oceanul de sânge pe care l-am creat.

Vezi, vezi! Și pereții vorbesc mai mult acum, iar arta în formă de corzi de sânge pe care am creat-o ia amploare. Totul e atât de frumos acum.


ziua#11 – analiză psihică.

credeam că eu sunt un om bolnav, dar am realizat că alții sunt mai bolnavi decât mine.

după ce se termină totul, ai mintea cât se poate de limpede și vezi clar ceea ce înainte îți scăpa.
vă puteți imagina o persoană atât de disperată după atenție, încât ar face orice ca să o primească? eu da, căci am întâlnit una. am dat nas în nas cu o păpușă răsfățată, cocoloșită, mereu obișnuită să fie pupată în cur de alții. dornică de atenție, o păpușă ar face orice pentru a ține pe cineva aproape; o păpușă care nu se simte bine atunci când nu reprezintă axa în jurul căreia se învârte cineva. un astfel de om e laș și josnic, căci odată ce a fost părăsit, el nu suportă să fie singur. are nevoie să… strălucească, așa că o să-și găsească alt prost care să-l creadă și care să graviteze ca un satelit în jurul său, doar pentru că are nevoie, doar de plăcere, doar pentru că unii văd viața ca un joc… sau poate pentru că… unii sunt doar un mare nimic singuri.
incapabili să se definească, să trăiască, să decidă pentru ei. incapabili de a ști … și de a tria lucrurile. pur și simplu inutili.

însă zâmbesc, căci realizez cât de dureros e să fii un astfel de om. treaba merge cam așa:
îi servești oricui placa cu „aș fi vrut să fiu altcineva”, doar ca să-i atragi într-o intrigă bine țesută și să-i prinzi în mreje.
apoi, îi oferi câteva detalii picante despre tragedia pe care o trăiești. comparativ cu a altora, viața ta de om răsfățat, ce a primit constant atenție și iubire e o adevărată dramă. cei care au fost privați de asta nici măcar nu știu câte zbateri a trebuit să înduri. doar, cei care nu au cunoscut iubirea și au întâlnit numai respingerea nu se pot compara cu statutul de prințesă suferindă pe care îl ai, nu?
e dureros să fii așa… superficial. căci cei ce nu au avut niciodată, luptă să aibă, se zbat, se ridică, iar cei care au totul de-a gata, se plâng și nu știu să valorifice lucrurile primite.
omul ăsta, cocoloșit de atenție din toate părțile, va dramatiza mai mult decât unul care n-are un șfanț. îți va arăta semne, răni interne și externe pentru a te convinge de nenorocirea lui. va juca teatru în fața ta, va tremura de frică din cauză că l-ai putea priva de atenție. te va amăgi, spunându-ți că nu știe ce vrea, dar odată ce te îndepărtezi, pentru că ești sătul să fii futut constant de un asemenea jeg nerecunoscător, din cauză că nu mai reprezinți un mare punct de interes pentru prințesa tragediei, nu mai contezi, această ființă de o ipocrizie încântătoare va trece la următoarea victimă. iar de aici, ciclul se reia.

se joacă iarăși cartea ipocriziei și a iubirii.

păpușa vrea să fie păpușar, însă nu realizează că ceea ce încearcă este imposibil pentru ea. viața păpușii e condiționată de societate, ea trebuie mereu să se ridice la standardele altora, deoarece nu va fi nicicând capabilă să-și stabilească niște nivele proprii.
zbătându-se în această infinită superficialitate, acest specimen va da un adevărat show în fața celor de care are nevoie. căci ființele ca ea, singure, nu reprezintă altceva decât nimicuri. au nevoie de atenție ca de aer.

ce mi se pare amuzant în toată această treabă este nonșalanța păpușii odată părăsite. e prea plină de ea ca să se reîntoarcă la tine, așa că încearcă din răsputeri să pară în fața ta, cel care vezi, ceva ce nu e. ea încearcă să aducă a doamnă stilată. își dă aere, pare afectată, dar tu, care știi ce-i poate capul, îți dai seama cum stau lucrurile de fapt. show-ul ăsta e doar pentru celelalte nimicuri din jur, pentru cei care înghit totul de-a gata și preaslăvesc păpușa.
tu, însă, taci și observi, și ai certitudinea că bucata aia inutilă de plastic se smiorcăie în fiecare zi din cauză că nu e capabilă să-și dea singură comenzi și să preia controlul; ai certitudinea că se zvârcolește de moarte și că țipă, și că folosește felurite metode pentru a-și oferi iluzia puterii; metode pe care ți le-a transmis și ție, deoarece voia atenție, iar după ce ai început să te saturi de rahatul ei de divă ce simte nevoia să fie permanent în lumina reflectoarelor, și te-ai îndepărtat, te-a lăsat să te scufunzi în groapa pe care a creat-o în mintea ta. căci la ce bun să-ți pese de unul care, într-adevăr, dădea doi bani pe tine, când poți să ridici nasul pe sus și să pretinzi că ești cea mai distinsă ființă de pe pământ?

așa că, la o cercetare mai atentă a subiectului, minunata floare e doar o biată plăntuță cu spini. frumoasă pe dinafară, dar zdrobită pe dinăuntru; doar un deșeu împuțit care îți atrage atenția prin duhoarea pe care o emană. dragilor, aparențele au fost mereu înșelătoare.


ziua #10 – degradarea ipocritei.

fața ta era plină de viermi azi. ipocrizia îți zbiera prin toți porii. chipul ți s-a scofâlcit ca moartea.

tot ce voiam era să-ți scot ochii și să-ți umblu cu degetele prin găvanele pustii, să trag de capilare și de vene ca de niște elastice, să mă joc cu ele și să te fac să urli.

senzația pe care o am atunci când te văd îmi produce o stare de rău fizic. îmi vine să vomit, căci ești dezgustătoare, păpușă de porțelan. tu, în lumea ta străină de adevăr și simțuri, ai început să strălucești precum gândacii pe un cadavru. pielea de pe față ți se desface în zdrențe pe care atârnă viermii, iar buzele îți sunt trase cu sârme într-un zâmbet fals, necaracteristic. ce ți-a mai rămas din suflet te reneagă; sper să se elibereze și resturile de tine și să te lase să putrezești în neant.

inocența ta de copil s-a transformat într-o târfă chiar sub ochii mei. cu zâmbetul tău candid distrugi vieți. ai vrut atenție asupra ta și ai avut-o, iar de când mi-ai dezvăluit secretul tău, mi-ai dat un imbold spre distrugere; mi-ai insuflat un curaj pe care nu-l aveam, pentru a întreprinde lucruri pe care le amânam, deoarece credeam ca un tâmpit că n-am motive să le fac. mi-ai distrus viața, căci ți-am furat secretul și l-am închis în mine, iar acum e vizibil peste tot pe pielea mea, ca o hartă.

câtă iubire am simțit… acum a rămas doar ură.
te urăsc până la punctul în care vreau să te distrug din cauză că ești un om laș; că n-ai avut curajul să încerci să lupți. mi-ai dat drumul.
ai creat un monstru.
conștiința ta trebuie să fie atât de neprihănită, atât de curată.

tot ce văd acum în fața ochilor e o curvă insipidă. cred că te simți bine în pielea ta, cu viața ta patetică și lipsită de substanță. o, dar viața ta nu-ți aparține ție, ci oamenilor care te înconjoară, căci părerile lor te construiesc pe tine. iar tu încerci să adopți aerul ăsta arogant și rebel, de parcă te-ai putea încadra vreodată într-un mediu de care nu aparții. te zbați ca un pește pe uscat și îmi provoci milă. dezgust și milă. ești patetică.

și imaginea lui mi se conturează ca lumina în minte. îmi zâmbește, dar suntem atât de departe, fizic și psihic. mă face să rânjesc de fericire, dar și să mă zvârcolesc în mizerie în același timp. totuși, speranța e acolo, renaște.
sper. sper că o să mă resusciteze și o să învie o parte din mine pe care nici măcar nu știam că o am. așa că aștept. îl vreau. nu pot garanta că o să fie al meu, dar pot să fiu sigur de faptul că îmi va fi alături, pentru a mă reconstrui și susține, chiar dacă nu vom fi unul și același.
toate astea în timp ce amintirea ta se degradează, pe măsură ce scârba mea pentru prezența ta fizică ia amploare.

o să supraviețuiesc, dar nu datorită ție.

da, sunt tot numai ruine. zidurile mele au șanțuri prin ele; șanțuri adânci prin care curge sânge ruginit, însă o să supraviețuiesc.

el are aerul unui înger demonic, însă știu că o să mă ajute.


ziua #7

fumul se ridică în cerculețe în jurul meu. liniștea și moliciunea mi-au pus stăpânire pe gânduri și pe trup. o stare de amețeală neuronală m-a atras înăuntrul ei, ca într-un vortex.

portalul ce duce spre cuvinte se închide și se deschide. acum mi-ar plăcea să mă întind pe pământ și să las frigul să-mi pătrundă în oase, dar nu pot, așa că o să mimez asta. închid ochii pentru o clipă, apoi îmi dau seama că vreo câțiva curioși se holbează la mine.

îmi e cald, sunt amețit, neobișnuit cu starea aceasta în care gândurile-mi sunt străine și văd puncte albe în fața ochilor. mă sperie că sunt atât de calm. mereu oscilez între stările de tensiune; sunt dispuse de la o iritare ușoară, până la nervozitate/ disperare absolută – momentul acela în care tremuri și plângi incontrolabil și-ți dorești să te poți opri, însă nu poți. este oribil să te simți atât de neajutorat, să vrei atât de mult… oh, atât de mult să ai pe cineva care să te aducă înapoi în realitate, dar să nu fie nimeni acolo.

îmi zgândăr rănile, dar usturimea refuză să apară, până și durerea se ferește de mine. mă întreb de ce. mă sperii când nu simt durere. nu pot să plutesc în atmosferă, fără niciun fel de gând, într-o stare de calm absolut, căci am impresia că nu am trup, că sunt doar o fantomă.

îmi certific existența doar prin stările de maximă încordare, paroxistice; nu m-a învățat nimeni altă modalitate de a rezolva puzzle-ul.

large


ziua #6

minutele treceau și mă chinuiam să zâmbesc. noile speranțe făcute se spulberau pe rând, una după alta, ca și când n-ar fi fost niciodată acolo, doar că în urma lor lăsau răni adânci, singura dovadă a existenței lor. îmi obligam mușchii feței să-mi stea întinși, doar ca să binedispun, dar în cele din urmă am lăsat zâmbetul superficial să cadă și să se spargă, pentru că nu-l voiam.

frigul îmi lovea pielea, iar ploaia îmi intra nestingherită în ochi. am deschis ușa sanctuarului și am răsuflat aproape ușurat. m-am așezat și am încercat să mă retrag în cușca în care-mi trăiesc zilele, însă realitatea se lovea tare de gratii și-mi distrăgea atenția, căci oriunde aș fi fost, în cușcă, sau în afara ei, atmosfera era aceeași: durere infinită, disperare, ură și frustrări, toate se topeau și-și întindeau membrele spre mine; m-au tras în realitate, unde au dat drumul demonilor cu limbi ascuțite. aveam ochii închiși, brațele mi le țineam în jurul genunchilor și încercam să găsesc ancora din celălalt capăt al lumii, căci voiam doar să plutesc în derivă la suprafața apei, și nu să mă scufund în adâncul oceanului. însă ancora era de negăsit; din fier masiv, imensă, scopul ei principal era acela de a ține vapoare, și nu așchii de om, pe loc.

și am încercat, voiam să merg să o caut, însă știam că are lucruri mai bune de făcut, așa că mi-am dat drumul în apă și am lăsat valul negru să se închidă peste mine. când m-am trezit, eram pe un țărm, cerul era gri. dâre de sânge mă înconjurau, bălți roșiatice se născuseră în aur. am văzut luciul lamei în apa tulbure și m-am ridicat speriat. țineam o sabie ruginită în mână, pe metalul ros de vreme se aflau simboluri și cuvinte indescifrabile. erau întoarse pe dos, ca o imagine în oglindă, așa că am întors lama sabiei spre apa tulbure și aceasta s-a conturat timidă lângă chipul meu. îmi vedeam reflexia în negură, iar cu toate că știam că ce văd sunt eu, nu am putut accepta că masa aceea de negru infinit mă reprezenta.

m-ai ruinat în clipa în care m-ai aruncat în ocean și am găsit comoara.

iar din negură… șerpi argintii pătați cu liniuțe roșii se iveau.

tumblr_n1m6eeS7HL1ts170xo1_500


ziua #5

și vorbeam despre deep shit, dar am dat-o în nimicuri, și vorbeai despre culori tâmpite, iar eu credeam că e drăguț și mă simțeam stupid, cumva amețit. apoi, tu ai spus că ai emoții, iar pentru o clipă… am crezut că se întâmplă asta din cauza mea. dar te-am întrebat de ce, doar ca să fiu sigur. și mi-am dat seama că a fost doar o speranță prostească, faptul că te-ai putea uita la mine.


ziua #4

plutesc undeva în atmosferă; presiunea îmi sparge tâmplele, gândurile-mi sunt nenorocite, nu pot forma o frază, nu pot spune ceva coerent. nu-mi pasă.

pe jos e mâzgă. mâzgă și dureri de cap.


ziua #2

din cauză că a fost prea dificil, nimeni n-a încercat vreodată. dacă eu am tăcut, au tăcut toți. nimeni n-a luptat, nimănui nu i-a păsat. sau poate au încercat, doar că nu mi-am dat eu seama. sau poate că n-a fost de ajuns, poate că noi, ăștia, dezechilibrații, avem nevoie de dovezi clare, de acțiuni puternice, care să demonstreze ceva, care să ne facă să vedem ceea ce ar fi trebuit să știm deja. noi, ăștia, care n-am prea cunoscut dovezile de afecțiune, poate că nu avem nevoie să fim ignorați, ci înțeleși. dar din nou, poate că cerem prea mult. poate că suntem doar niște egoiști, frustrați care avem impresia că trăim în basme și nu în lumea reală. atunci, dacă basmul e real, de ce mă simt de parcă m-aș izbi în mod repetat de asfalt? e ca un cerc, un ritual care se repetă la infinit din cauză că am călcat strâmb pe undeva.

urăsc amintirile. mă fac vulnerabil. mă îndeamnă să acționez în anumite moduri pe care le detest. pentru o clipă, creierul meu pierde controlul; partea fizică e înlocuită de ghemul ăla mocirlos de sentimente și impulsuri stupide. când asta se întâmplă, vreau atât de tare să îi s…

… și alung totul, ridic iarăși zidul, însă tot simt. nu sunt atât de cretin încât să vreau să nu simt. am trecut o dată prin tărâmul ăla, nu mi-a plăcut ce am văzut. era de parcă lumea încetase să mai pulseze; eu încetasem să exist. dar tot îmi doresc, din când în când, să lovesc întrerupătorul cu putere, să-l scot din perete și să dau totul pe mute. partea nașpa e că am uitat unde se află, așa că rătăcesc fără direcție între două lumi distruse.

iar șerpii din mintea mea, mici demoni ce-mi șoptesc vorbe pe care nu vreau să le aud, îmi transmit tot felul de trăiri, dar nu sunt legate de trecut, nu. sunt legate de prezent și de viitor. cred că sunt disperați. da, asta trebuie să fie. în plus, peretele e de aceeași părere ca mine. ei sunt disperați. eu… noi. noi suntem.

și, cumva, m-am întors la situația de acum câțiva ani, când eram un căcat flecit în mijlocul asfaltului, doar că atunci nu știam ce știu acum. aș putea zice că a fost mai ușor atunci, însă asta ar însemna să mint. impactul psihologic provocat de trezirea rațiunii nu se prea poate compara cu nimic. deși, tot mint. atunci nu am realizat pe deplin ce se întâmplă. însă acum… acum retrăiesc tot la intensitate maximă. vezi, mințeam. asta nu se poate compara cu nimic, căci durerea e prea sublimă, șerpii prea alunecoși, întunericul prea negru, pereții prea suspicioși, iar liniuțele alea ce încep să crească cu fiecare zi care trece…

oh, liniuțele.


Sânge și negură.

Jurnalul negru al gândurilor, îl deschid încă o dată, doar pentru a răsfoi printre paginile pătate de sânge. Caligrafia odioasă îmi reamintește cât de tare îmi tremura mâna în clipa în care îți vorbeam, prietene. Scrijeleam cuvintele cu furie, frică, gândurile îmi erau disparate, nu-mi mai înțeleg scrisul.

Acum am atins o nouă performanță: scriu cu lichide sângerii pe suprafețe aspre, pictez cu tăișurile ascuțite ale cuțitelor, caut să deschid portaluri către dimensiunea mai puțin întunecată a sufletului meu, însă mă înec din cauza aerului.

Lumea s-a întors cu susul în jos; aerul nu-mi mai aduce nicio satisfacție.

Am învățat să vorbesc cu pereții și să nu aștept un răspuns în schimb, dar în nopți interminabile, când lumina e aproape inexistentă, am impresia că aud șoapte și suspine venind din ei. Văd doar în negru; știu că bucățile de moloz au căpătat o nouă culoare, a durerii și a morții.

Măsor timpul doar în viață și moarte.

Dar în ultima vreme, doar una dintre ele mă înconjoară.


Ce să fie?!

Mă întreb de ce nu mai scriu atât de des și-mi tot repet că e vorba de stresul creat de examene și rahaturi, însă ceva mă zgândără în creier. E vocea aia micuță, enervantă, atotștiutoare, care-mi fute nervii și mă face să-mi pun întrebări despre toți și toate; vocea aia care ți se infiltrează în creier la un moment dat, după ce ai fost izbit de pereți, de pământ, după ce s-a spălat cu tine pe jos, în nenumărate rânduri, după ce ai realizat cât de căcat ești și cam câtă valoare ai pentru… oameni.

E mișto să atingi punctul în care îți chestionezi existența. De fapt, realizezi că tu, pentru cei din jur, nu reprezinți mai mult decât un element de decor, genul ăla de detaliu care poate fi destul de ușor trecut cu vederea, genul de piesă inutilizabilă a cărui lipsă nu ai cum să o simți dacă dispare subit într-o zi. Și te întrebi, și meditezi, la ce bun, oare, să și trăiești? Care-i scopul?

Vezi tu, balanța începe să se încline mai mult spre o parte. Zâmbete forțate, râsete isterice, nervi întinși, zdrobiți, făcuți pastă. La ce bun să mai și respiri, până la urmă? La ce bun să mai și scrii? Vezi tu, eu nu cred că-i doar stresul. Niște examene de rahat vin și trec, le iei sau nu, dar tot element de decor rămâi. Pentru ce și cui să-i mai vorbești prin intermediul unui monitor?

Chiar dacă te dai pe mute definitiv, pământul o să continue să se învârtă, păsările tot vor cânta, căcat va fi din plin în lume, nimic n-o să se schimbe.

Ce să fie, viața nu-i pentru toată lumea, atâta e de simplu.


La marginea lumii.

Simțeam… apă scurgându-mi-se peste pielea inflamată.
Simțeam… mii de ace presându-mi carnea din loc în loc.
Vedeam valuri de sânge, frică și durere, însă totul dispărea pe măsură ce mă avântam mai departe.
Prăpăstii mi se deschideau sub picioare cu trosnete și pocnete de nedescris; hăul era întunecat, infinit, dar știam că pe undeva pe acolo e și iadul.
Limbi albe de foc îmi șerpuiau dinaintea ochilor, alcătuiau forme, stele, copaci, case părăsite.
Sângele picura pe zăpada albă și crea cuvinte; cu margini ascuțite și subțiri, fraze în relief, lipsite de vreo logică anume; totul era haos. Totul era… roșu.
Culoarea mâinilor mi se schimbase. Metamorfoză. Născut din sânge. Mici șanțuri îmi apăreau crestate în piele.
Viață. Moarte. Infinit.
Mai poți trăi doar la marginea lumii, unde iadul își cerne ninsoarea cenușie și te îmbrățișează în agonie. Fulgere în zig-zag, sângerii străbat cerul nopții. Șanțuri. Sânge. Fulgere. Iad.
Mă scald în sânge.


Chin

Hai să împingem limita, să trecem mai departe, să spargem geamul și să sărim prin el, să ne prăbușim în gol, să cădem cu viteză spre asfalt, cu brațele în lături, să nu ne oprească nimeni, să țipăm până asurzim, până ne explodează plămânii, și venele, și ochii, și creierul, și inima, până devenim pulbere. Hai să ne mutilăm, sufletește, să ne afundăm în autodistrugere, fizică, să trăim alături de himere, să ne înconjurăm de ele, să ne construim propriul nostru univers schizofrenic, să fim suferinzi etern, să murim în viață; vrei? Hai să rămânem contopiți, eu și tu, noi doi, trup și particulă de aer, să zburăm prin haos, să respirăm prin praf, să ne înecăm cu întuneric; vrei? Hai să îi urâm, să îi blestemăm, să…

Nu. Sunt deja blestemați.

Atunci, hai să-i…

Nu, sunt deja înecați. Nu, sunt deja morți. Nu, sunt deja putreziți, răstigniți, pierduți în iad. Stau pironiți în fier, prinși de mâini și de picioare, atârnând deasupra pământului roșu, cu pântecele spintecate, cu mațele atârnând din ei ca ghirlandele; hai să-i lăsăm acolo, să trăiască în moarte, să fie fericiți în suferință, să râdă cu suspine; sunt doar iluzii, deci hai să-i lăsăm acolo.

Bine, dar noi…

Noi o să stăm aici, așteptând să le luăm locul, până atunci, mori în viață, trăiește cu iluzii, oricum nu se vor împlini.


Revelații.

La luni de zile după evenimente, privești în urmă și analizezi totul minuțios; afli multe lucruri, ai revelații unele peste altele, mintea ți se… luminează, căci nu mai ai creierul împăienjenit și nici ochii orbi din cauza manipulatorului iscusit.

Uitându-te în urmă ajungi să cunoști mai bine un om, poți să-l fragmentezi în fața ta și să-i expui gândurile pe o tavă imaginară. Sunt gânduri frânte care, puse alături, se îmbină și ți se revelă cu ușurință. Vezi invidia, gelozia purulentă, adevărul din spatele „adevărului”, iar toate astea se desfășoară lent în creierul tău, ca și când ar fi prinse pe film. Revezi tot, ajungi la final, dai de la început și… realizezi, descoperi adevărul, căci pe cel care îl credeai aproape era de fapt departe. Accepți că te-ai înșelat, o să fii, poate, furios, dar mulțumit; mulțumit pentru că vezi, în sfârșit, mulțumit pentru că ți-ai dat drumul și ai trecut mai departe, că ai dezlegat pietrele care îți erau legate în jurul gleznelor și acum poți să înoți iarăși spre suprafață.

I know now… a lot of stuff. I can see the real you, sweetie. Through anger and pain you became as visible as the sun on the blue sky. You are exposed. And I am no better than you, indeed, because all I want to do is to bury you even more under your dirt.


Patetic.

E jalnic. Patetic.

Să ții totul închis în tine, să filtrezi evenimente, asta doare și mai tare. E îngrozitor să realizezi cât de puțin valorezi. E îngrozitor să fii nevoit să accepți o realitate pe care nu o vrei. E stupid să te dăruiești complet și să fii lăsat să pleci. Îți dă impresia că nu însemni prea mult. Și poate că ești doar un mare nimic. Totul indică spre asta. Ceea ce se întâmplă arată că e cât se poate de adevărat.

Lucrurile care te lasă de fapt fără cuvinte sunt acțiunile celorlalți. Ce se întâmplă cu ei, după ce pleci, te afectează fie că vrei sau nu. E minunat să vezi cât de ușor poți fi înlocuit. Asta e una din loviturile de grație. O lovitură de maestru, genul de lovitură care te face să-ți pui mai multe întrebări, să descifrezi lucruri. Totul e o mare de incertitudine. Ar putea fi real în aceeași măsură în care ar putea fi și fals.

Nu e nicio diferență totuși. Durerea apare oricum.

Îți dai seama cu cine ai de-a face, cui te-ai dăruit pe gratis. Poftim, ai deschis o poartă ferecată cu mii de lacăte și rezultatul e la fel de sfâșietor precum gerul. E patetic. Trebuia să vezi asta, aveai totul sub ochi, sau greșesc? Oamenii se joacă unii cu alții, doar că unii investesc totul în joc și-l transformă în cu totul altceva. Unii nu o fac. Unii doar… se joacă. Apoi jocul devine nasol pentru ei, asta e chestia, și decid că nu mai ești folositor. Cam așa stă treaba. Îți dai seama din ce urmează, doar n-ai fi prost, nu?

Trist e că ajungi să disprețuiești persoana, dar începe și să-ți fie dor, ambele în același timp. Bine, probabil o meriți. You had it coming. Însă înveți de pe urma experienței. Știi că data viitoare ușa o să rămână închisă. Știi că persoana respectivă, cel mai probabil, n-o să mai facă parte din viața ta, pentru că nu meriți, dar nici n-o merită; știi că trebuie să stai potolit, în banca ta, în ceea ce privește alte… ființe; știi că trebuie să stai departe de mințile lor putrede și înșelătoare și că trebuie să-i ții pe ei la distanță de tine.

Sure thing, that is exactly what you have to do.