Tag Archives: ura

ziua #10 – degradarea ipocritei.

fața ta era plină de viermi azi. ipocrizia îți zbiera prin toți porii. chipul ți s-a scofâlcit ca moartea.

tot ce voiam era să-ți scot ochii și să-ți umblu cu degetele prin găvanele pustii, să trag de capilare și de vene ca de niște elastice, să mă joc cu ele și să te fac să urli.

senzația pe care o am atunci când te văd îmi produce o stare de rău fizic. îmi vine să vomit, căci ești dezgustătoare, păpușă de porțelan. tu, în lumea ta străină de adevăr și simțuri, ai început să strălucești precum gândacii pe un cadavru. pielea de pe față ți se desface în zdrențe pe care atârnă viermii, iar buzele îți sunt trase cu sârme într-un zâmbet fals, necaracteristic. ce ți-a mai rămas din suflet te reneagă; sper să se elibereze și resturile de tine și să te lase să putrezești în neant.

inocența ta de copil s-a transformat într-o târfă chiar sub ochii mei. cu zâmbetul tău candid distrugi vieți. ai vrut atenție asupra ta și ai avut-o, iar de când mi-ai dezvăluit secretul tău, mi-ai dat un imbold spre distrugere; mi-ai insuflat un curaj pe care nu-l aveam, pentru a întreprinde lucruri pe care le amânam, deoarece credeam ca un tâmpit că n-am motive să le fac. mi-ai distrus viața, căci ți-am furat secretul și l-am închis în mine, iar acum e vizibil peste tot pe pielea mea, ca o hartă.

câtă iubire am simțit… acum a rămas doar ură.
te urăsc până la punctul în care vreau să te distrug din cauză că ești un om laș; că n-ai avut curajul să încerci să lupți. mi-ai dat drumul.
ai creat un monstru.
conștiința ta trebuie să fie atât de neprihănită, atât de curată.

tot ce văd acum în fața ochilor e o curvă insipidă. cred că te simți bine în pielea ta, cu viața ta patetică și lipsită de substanță. o, dar viața ta nu-ți aparține ție, ci oamenilor care te înconjoară, căci părerile lor te construiesc pe tine. iar tu încerci să adopți aerul ăsta arogant și rebel, de parcă te-ai putea încadra vreodată într-un mediu de care nu aparții. te zbați ca un pește pe uscat și îmi provoci milă. dezgust și milă. ești patetică.

și imaginea lui mi se conturează ca lumina în minte. îmi zâmbește, dar suntem atât de departe, fizic și psihic. mă face să rânjesc de fericire, dar și să mă zvârcolesc în mizerie în același timp. totuși, speranța e acolo, renaște.
sper. sper că o să mă resusciteze și o să învie o parte din mine pe care nici măcar nu știam că o am. așa că aștept. îl vreau. nu pot garanta că o să fie al meu, dar pot să fiu sigur de faptul că îmi va fi alături, pentru a mă reconstrui și susține, chiar dacă nu vom fi unul și același.
toate astea în timp ce amintirea ta se degradează, pe măsură ce scârba mea pentru prezența ta fizică ia amploare.

o să supraviețuiesc, dar nu datorită ție.

da, sunt tot numai ruine. zidurile mele au șanțuri prin ele; șanțuri adânci prin care curge sânge ruginit, însă o să supraviețuiesc.

el are aerul unui înger demonic, însă știu că o să mă ajute.


ziua #3

azi mi-am promis că nu o să mai lupt niciodată pentru oamenii slabi, ușor de intimidat, neputincioși care poartă măști non-stop, adoptând o natură diferită în fața celor pe care nu dau doi bani, dar pe care îi fac să creadă că le sunt prieteni. mi-am promis că nu voi mai da un rahat de câine pe cei care mi se opun total mie.

îi disprețuiesc pe cei care își petrec viețile mizerabile în mocirla incertitudinii, pe cei cărora le e frică de ce ar putea alții să spună despre ei, pe cei care n-au curajul de a fi cine vor să fie.

îi urăsc pe cei care pretind a fi rebeli, dar care de fapt sunt doar niște gândaci pe care îi poți strivi ușor. sunt ipocriți, scârboși, mă fac să vomit. observ cu dezgust felul în care încearcă să se dea altcineva; modul în care își modelează expresiile faciale astfel încât să exprime lucruri străine lor.

mă dezgustă cei care oferă speranțe și le ia înapoi, doar pentru că simt nevoia de apreciere.

mă dezgustă ființele voastre stupide.

mă dezguști, chip putrezit. te urăsc; suferi de ipocrizie. sper să iubești și să te sufoci din cauza asta, și fix atunci când crezi că ai totul, să îți fie spulberată fiecare speranță, pe rând, până când ajungi înapoi în mocirla din care ai răsărit. sper să zbieri în agonie de fiecare dată când îți aduci aminte de numele meu.

du-te dracu.