Tag Archives: speranta

speranță!? – ziua#14

Mă întreb ce te face să continui atunci când nu mai ai de ce să te legi, ce te face să te ridici, să te recompui, să devii iar un întreg? Să fie speranța, fărâmițată și ea? Să fie prostia aia de speranță? Speri într-un mâine mai bun, într-un viitor mai bun? Ratezi prezentul, ce-i drept, nu că ar fi mare lucru de capul său. Te agăți de un moment din viitor la care vrei să ajungi.

Nu, nu-mi veni cu rahatul „prezentul e totul”, am trecut și eu pe acolo, atunci când aveam elemente de susținere în prezent, dar odată ce astea dispar, nu mai rămâne nimic, decât ziua de mâine, iar când mâine devine azi, te legi iar de el și tot așa, până când ajungi să scapi.

Cred ca un prost, încă… sper. Dar așa am fost întotdeauna, am sperat că o să am o viață mai bună, am sperat că lucrurile se vor schimba, doar că nu s-a schimbat nimic.

Nu, nu-mi zice că tu trebuie să le schimbi. Am încercat. Mult. Prea mult. N-am avut puterea de a transforma ce e în jurul meu, dar știi ce am făcut?
Am schimbat ce era înăuntru, bazat pe evenimentele din exterior. Și au fost multe. Mult prea multe.

Am pierdut șirul suferințelor, am încurcat numărătoarea, însă nu am uitat nimic. Le-am luat pe toate și le-am bătut în cuie în zdrențele de suflet din mine. Vezi, am și decorat acum, e mai plăcut; mult mai plăcut. Atât de plăcut, încât dacă arunci o privire înăuntru, riști să te îneci în oceanul de sânge pe care l-am creat.

Vezi, vezi! Și pereții vorbesc mai mult acum, iar arta în formă de corzi de sânge pe care am creat-o ia amploare. Totul e atât de frumos acum.


ziua #10 – degradarea ipocritei.

fața ta era plină de viermi azi. ipocrizia îți zbiera prin toți porii. chipul ți s-a scofâlcit ca moartea.

tot ce voiam era să-ți scot ochii și să-ți umblu cu degetele prin găvanele pustii, să trag de capilare și de vene ca de niște elastice, să mă joc cu ele și să te fac să urli.

senzația pe care o am atunci când te văd îmi produce o stare de rău fizic. îmi vine să vomit, căci ești dezgustătoare, păpușă de porțelan. tu, în lumea ta străină de adevăr și simțuri, ai început să strălucești precum gândacii pe un cadavru. pielea de pe față ți se desface în zdrențe pe care atârnă viermii, iar buzele îți sunt trase cu sârme într-un zâmbet fals, necaracteristic. ce ți-a mai rămas din suflet te reneagă; sper să se elibereze și resturile de tine și să te lase să putrezești în neant.

inocența ta de copil s-a transformat într-o târfă chiar sub ochii mei. cu zâmbetul tău candid distrugi vieți. ai vrut atenție asupra ta și ai avut-o, iar de când mi-ai dezvăluit secretul tău, mi-ai dat un imbold spre distrugere; mi-ai insuflat un curaj pe care nu-l aveam, pentru a întreprinde lucruri pe care le amânam, deoarece credeam ca un tâmpit că n-am motive să le fac. mi-ai distrus viața, căci ți-am furat secretul și l-am închis în mine, iar acum e vizibil peste tot pe pielea mea, ca o hartă.

câtă iubire am simțit… acum a rămas doar ură.
te urăsc până la punctul în care vreau să te distrug din cauză că ești un om laș; că n-ai avut curajul să încerci să lupți. mi-ai dat drumul.
ai creat un monstru.
conștiința ta trebuie să fie atât de neprihănită, atât de curată.

tot ce văd acum în fața ochilor e o curvă insipidă. cred că te simți bine în pielea ta, cu viața ta patetică și lipsită de substanță. o, dar viața ta nu-ți aparține ție, ci oamenilor care te înconjoară, căci părerile lor te construiesc pe tine. iar tu încerci să adopți aerul ăsta arogant și rebel, de parcă te-ai putea încadra vreodată într-un mediu de care nu aparții. te zbați ca un pește pe uscat și îmi provoci milă. dezgust și milă. ești patetică.

și imaginea lui mi se conturează ca lumina în minte. îmi zâmbește, dar suntem atât de departe, fizic și psihic. mă face să rânjesc de fericire, dar și să mă zvârcolesc în mizerie în același timp. totuși, speranța e acolo, renaște.
sper. sper că o să mă resusciteze și o să învie o parte din mine pe care nici măcar nu știam că o am. așa că aștept. îl vreau. nu pot garanta că o să fie al meu, dar pot să fiu sigur de faptul că îmi va fi alături, pentru a mă reconstrui și susține, chiar dacă nu vom fi unul și același.
toate astea în timp ce amintirea ta se degradează, pe măsură ce scârba mea pentru prezența ta fizică ia amploare.

o să supraviețuiesc, dar nu datorită ție.

da, sunt tot numai ruine. zidurile mele au șanțuri prin ele; șanțuri adânci prin care curge sânge ruginit, însă o să supraviețuiesc.

el are aerul unui înger demonic, însă știu că o să mă ajute.