Tag Archives: serpi

ziua #6

minutele treceau și mă chinuiam să zâmbesc. noile speranțe făcute se spulberau pe rând, una după alta, ca și când n-ar fi fost niciodată acolo, doar că în urma lor lăsau răni adânci, singura dovadă a existenței lor. îmi obligam mușchii feței să-mi stea întinși, doar ca să binedispun, dar în cele din urmă am lăsat zâmbetul superficial să cadă și să se spargă, pentru că nu-l voiam.

frigul îmi lovea pielea, iar ploaia îmi intra nestingherită în ochi. am deschis ușa sanctuarului și am răsuflat aproape ușurat. m-am așezat și am încercat să mă retrag în cușca în care-mi trăiesc zilele, însă realitatea se lovea tare de gratii și-mi distrăgea atenția, căci oriunde aș fi fost, în cușcă, sau în afara ei, atmosfera era aceeași: durere infinită, disperare, ură și frustrări, toate se topeau și-și întindeau membrele spre mine; m-au tras în realitate, unde au dat drumul demonilor cu limbi ascuțite. aveam ochii închiși, brațele mi le țineam în jurul genunchilor și încercam să găsesc ancora din celălalt capăt al lumii, căci voiam doar să plutesc în derivă la suprafața apei, și nu să mă scufund în adâncul oceanului. însă ancora era de negăsit; din fier masiv, imensă, scopul ei principal era acela de a ține vapoare, și nu așchii de om, pe loc.

și am încercat, voiam să merg să o caut, însă știam că are lucruri mai bune de făcut, așa că mi-am dat drumul în apă și am lăsat valul negru să se închidă peste mine. când m-am trezit, eram pe un țărm, cerul era gri. dâre de sânge mă înconjurau, bălți roșiatice se născuseră în aur. am văzut luciul lamei în apa tulbure și m-am ridicat speriat. țineam o sabie ruginită în mână, pe metalul ros de vreme se aflau simboluri și cuvinte indescifrabile. erau întoarse pe dos, ca o imagine în oglindă, așa că am întors lama sabiei spre apa tulbure și aceasta s-a conturat timidă lângă chipul meu. îmi vedeam reflexia în negură, iar cu toate că știam că ce văd sunt eu, nu am putut accepta că masa aceea de negru infinit mă reprezenta.

m-ai ruinat în clipa în care m-ai aruncat în ocean și am găsit comoara.

iar din negură… șerpi argintii pătați cu liniuțe roșii se iveau.

tumblr_n1m6eeS7HL1ts170xo1_500


ziua #2

din cauză că a fost prea dificil, nimeni n-a încercat vreodată. dacă eu am tăcut, au tăcut toți. nimeni n-a luptat, nimănui nu i-a păsat. sau poate au încercat, doar că nu mi-am dat eu seama. sau poate că n-a fost de ajuns, poate că noi, ăștia, dezechilibrații, avem nevoie de dovezi clare, de acțiuni puternice, care să demonstreze ceva, care să ne facă să vedem ceea ce ar fi trebuit să știm deja. noi, ăștia, care n-am prea cunoscut dovezile de afecțiune, poate că nu avem nevoie să fim ignorați, ci înțeleși. dar din nou, poate că cerem prea mult. poate că suntem doar niște egoiști, frustrați care avem impresia că trăim în basme și nu în lumea reală. atunci, dacă basmul e real, de ce mă simt de parcă m-aș izbi în mod repetat de asfalt? e ca un cerc, un ritual care se repetă la infinit din cauză că am călcat strâmb pe undeva.

urăsc amintirile. mă fac vulnerabil. mă îndeamnă să acționez în anumite moduri pe care le detest. pentru o clipă, creierul meu pierde controlul; partea fizică e înlocuită de ghemul ăla mocirlos de sentimente și impulsuri stupide. când asta se întâmplă, vreau atât de tare să îi s…

… și alung totul, ridic iarăși zidul, însă tot simt. nu sunt atât de cretin încât să vreau să nu simt. am trecut o dată prin tărâmul ăla, nu mi-a plăcut ce am văzut. era de parcă lumea încetase să mai pulseze; eu încetasem să exist. dar tot îmi doresc, din când în când, să lovesc întrerupătorul cu putere, să-l scot din perete și să dau totul pe mute. partea nașpa e că am uitat unde se află, așa că rătăcesc fără direcție între două lumi distruse.

iar șerpii din mintea mea, mici demoni ce-mi șoptesc vorbe pe care nu vreau să le aud, îmi transmit tot felul de trăiri, dar nu sunt legate de trecut, nu. sunt legate de prezent și de viitor. cred că sunt disperați. da, asta trebuie să fie. în plus, peretele e de aceeași părere ca mine. ei sunt disperați. eu… noi. noi suntem.

și, cumva, m-am întors la situația de acum câțiva ani, când eram un căcat flecit în mijlocul asfaltului, doar că atunci nu știam ce știu acum. aș putea zice că a fost mai ușor atunci, însă asta ar însemna să mint. impactul psihologic provocat de trezirea rațiunii nu se prea poate compara cu nimic. deși, tot mint. atunci nu am realizat pe deplin ce se întâmplă. însă acum… acum retrăiesc tot la intensitate maximă. vezi, mințeam. asta nu se poate compara cu nimic, căci durerea e prea sublimă, șerpii prea alunecoși, întunericul prea negru, pereții prea suspicioși, iar liniuțele alea ce încep să crească cu fiecare zi care trece…

oh, liniuțele.