Tag Archives: sange

speranță!? – ziua#14

Mă întreb ce te face să continui atunci când nu mai ai de ce să te legi, ce te face să te ridici, să te recompui, să devii iar un întreg? Să fie speranța, fărâmițată și ea? Să fie prostia aia de speranță? Speri într-un mâine mai bun, într-un viitor mai bun? Ratezi prezentul, ce-i drept, nu că ar fi mare lucru de capul său. Te agăți de un moment din viitor la care vrei să ajungi.

Nu, nu-mi veni cu rahatul „prezentul e totul”, am trecut și eu pe acolo, atunci când aveam elemente de susținere în prezent, dar odată ce astea dispar, nu mai rămâne nimic, decât ziua de mâine, iar când mâine devine azi, te legi iar de el și tot așa, până când ajungi să scapi.

Cred ca un prost, încă… sper. Dar așa am fost întotdeauna, am sperat că o să am o viață mai bună, am sperat că lucrurile se vor schimba, doar că nu s-a schimbat nimic.

Nu, nu-mi zice că tu trebuie să le schimbi. Am încercat. Mult. Prea mult. N-am avut puterea de a transforma ce e în jurul meu, dar știi ce am făcut?
Am schimbat ce era înăuntru, bazat pe evenimentele din exterior. Și au fost multe. Mult prea multe.

Am pierdut șirul suferințelor, am încurcat numărătoarea, însă nu am uitat nimic. Le-am luat pe toate și le-am bătut în cuie în zdrențele de suflet din mine. Vezi, am și decorat acum, e mai plăcut; mult mai plăcut. Atât de plăcut, încât dacă arunci o privire înăuntru, riști să te îneci în oceanul de sânge pe care l-am creat.

Vezi, vezi! Și pereții vorbesc mai mult acum, iar arta în formă de corzi de sânge pe care am creat-o ia amploare. Totul e atât de frumos acum.


ziua #13 – numărul fatidic.

numărul fatidic.

vântul bătea cu putere, iar eu mă grăbeam să ajung acasă. strada era întunecată, în jur nu se afla nimeni în afară de mine. țineam degetele strânse pe cureaua rucsacului, spunându-mi că trebuie doar să trec prin întuneric, însă frigul îmi intrase în trup și îmi făcea mușchii să se contracte dureros. respiram sacadat și mi s-a părut ciudat. m-am oprit brusc, sesizând durerea din piept. știam că nu pot tremura atât de tare doar din cauza frigului. am realizat că mă luptam ca aerul să-mi intre în plămâni și că groaza plutea peste tot în jurul meu. nu-mi era frig, îmi era frică.

m-am agățat de un gând și am mai făcut un pas, dar era de parcă aveam pietre legate de picioare. am încercat să țip, însă pământul a început să se surpe sub mine și m-a tras înăuntrul său.

azi m-am trezit țipând și luptând pentru aer. eram tot în mijlocul furtunii, doar că în camera mea atmosfera era liniștită. tornada se afla înăuntrul meu. mă biciuiau sentimentele și mă ardeau gândurile. dispariția îmi pulsa ostentativ în creier, îmi făcea sângele să se izbească de pereții arterelor și venelor și să clocotească furios, ațâțat de frică.

priveam singurătatea în ochi și-mi spuneam că arată ca un perete. îmi admiram mâinile și mă întrebam dacă mai există ceva în afară de ele. simțeam aer rece în jurul meu, dar nu eram sigur că trupul meu are substanță.

gândurile mi se învârteau ca o tornadă. în 13 limbi de foc s-au despicat și mi-au lăsat urme pe piele. o să port semnele pentru tot restul vieții.


ziua #10 – degradarea ipocritei.

fața ta era plină de viermi azi. ipocrizia îți zbiera prin toți porii. chipul ți s-a scofâlcit ca moartea.

tot ce voiam era să-ți scot ochii și să-ți umblu cu degetele prin găvanele pustii, să trag de capilare și de vene ca de niște elastice, să mă joc cu ele și să te fac să urli.

senzația pe care o am atunci când te văd îmi produce o stare de rău fizic. îmi vine să vomit, căci ești dezgustătoare, păpușă de porțelan. tu, în lumea ta străină de adevăr și simțuri, ai început să strălucești precum gândacii pe un cadavru. pielea de pe față ți se desface în zdrențe pe care atârnă viermii, iar buzele îți sunt trase cu sârme într-un zâmbet fals, necaracteristic. ce ți-a mai rămas din suflet te reneagă; sper să se elibereze și resturile de tine și să te lase să putrezești în neant.

inocența ta de copil s-a transformat într-o târfă chiar sub ochii mei. cu zâmbetul tău candid distrugi vieți. ai vrut atenție asupra ta și ai avut-o, iar de când mi-ai dezvăluit secretul tău, mi-ai dat un imbold spre distrugere; mi-ai insuflat un curaj pe care nu-l aveam, pentru a întreprinde lucruri pe care le amânam, deoarece credeam ca un tâmpit că n-am motive să le fac. mi-ai distrus viața, căci ți-am furat secretul și l-am închis în mine, iar acum e vizibil peste tot pe pielea mea, ca o hartă.

câtă iubire am simțit… acum a rămas doar ură.
te urăsc până la punctul în care vreau să te distrug din cauză că ești un om laș; că n-ai avut curajul să încerci să lupți. mi-ai dat drumul.
ai creat un monstru.
conștiința ta trebuie să fie atât de neprihănită, atât de curată.

tot ce văd acum în fața ochilor e o curvă insipidă. cred că te simți bine în pielea ta, cu viața ta patetică și lipsită de substanță. o, dar viața ta nu-ți aparține ție, ci oamenilor care te înconjoară, căci părerile lor te construiesc pe tine. iar tu încerci să adopți aerul ăsta arogant și rebel, de parcă te-ai putea încadra vreodată într-un mediu de care nu aparții. te zbați ca un pește pe uscat și îmi provoci milă. dezgust și milă. ești patetică.

și imaginea lui mi se conturează ca lumina în minte. îmi zâmbește, dar suntem atât de departe, fizic și psihic. mă face să rânjesc de fericire, dar și să mă zvârcolesc în mizerie în același timp. totuși, speranța e acolo, renaște.
sper. sper că o să mă resusciteze și o să învie o parte din mine pe care nici măcar nu știam că o am. așa că aștept. îl vreau. nu pot garanta că o să fie al meu, dar pot să fiu sigur de faptul că îmi va fi alături, pentru a mă reconstrui și susține, chiar dacă nu vom fi unul și același.
toate astea în timp ce amintirea ta se degradează, pe măsură ce scârba mea pentru prezența ta fizică ia amploare.

o să supraviețuiesc, dar nu datorită ție.

da, sunt tot numai ruine. zidurile mele au șanțuri prin ele; șanțuri adânci prin care curge sânge ruginit, însă o să supraviețuiesc.

el are aerul unui înger demonic, însă știu că o să mă ajute.


ziua #6

minutele treceau și mă chinuiam să zâmbesc. noile speranțe făcute se spulberau pe rând, una după alta, ca și când n-ar fi fost niciodată acolo, doar că în urma lor lăsau răni adânci, singura dovadă a existenței lor. îmi obligam mușchii feței să-mi stea întinși, doar ca să binedispun, dar în cele din urmă am lăsat zâmbetul superficial să cadă și să se spargă, pentru că nu-l voiam.

frigul îmi lovea pielea, iar ploaia îmi intra nestingherită în ochi. am deschis ușa sanctuarului și am răsuflat aproape ușurat. m-am așezat și am încercat să mă retrag în cușca în care-mi trăiesc zilele, însă realitatea se lovea tare de gratii și-mi distrăgea atenția, căci oriunde aș fi fost, în cușcă, sau în afara ei, atmosfera era aceeași: durere infinită, disperare, ură și frustrări, toate se topeau și-și întindeau membrele spre mine; m-au tras în realitate, unde au dat drumul demonilor cu limbi ascuțite. aveam ochii închiși, brațele mi le țineam în jurul genunchilor și încercam să găsesc ancora din celălalt capăt al lumii, căci voiam doar să plutesc în derivă la suprafața apei, și nu să mă scufund în adâncul oceanului. însă ancora era de negăsit; din fier masiv, imensă, scopul ei principal era acela de a ține vapoare, și nu așchii de om, pe loc.

și am încercat, voiam să merg să o caut, însă știam că are lucruri mai bune de făcut, așa că mi-am dat drumul în apă și am lăsat valul negru să se închidă peste mine. când m-am trezit, eram pe un țărm, cerul era gri. dâre de sânge mă înconjurau, bălți roșiatice se născuseră în aur. am văzut luciul lamei în apa tulbure și m-am ridicat speriat. țineam o sabie ruginită în mână, pe metalul ros de vreme se aflau simboluri și cuvinte indescifrabile. erau întoarse pe dos, ca o imagine în oglindă, așa că am întors lama sabiei spre apa tulbure și aceasta s-a conturat timidă lângă chipul meu. îmi vedeam reflexia în negură, iar cu toate că știam că ce văd sunt eu, nu am putut accepta că masa aceea de negru infinit mă reprezenta.

m-ai ruinat în clipa în care m-ai aruncat în ocean și am găsit comoara.

iar din negură… șerpi argintii pătați cu liniuțe roșii se iveau.

tumblr_n1m6eeS7HL1ts170xo1_500


Sânge și negură.

Jurnalul negru al gândurilor, îl deschid încă o dată, doar pentru a răsfoi printre paginile pătate de sânge. Caligrafia odioasă îmi reamintește cât de tare îmi tremura mâna în clipa în care îți vorbeam, prietene. Scrijeleam cuvintele cu furie, frică, gândurile îmi erau disparate, nu-mi mai înțeleg scrisul.

Acum am atins o nouă performanță: scriu cu lichide sângerii pe suprafețe aspre, pictez cu tăișurile ascuțite ale cuțitelor, caut să deschid portaluri către dimensiunea mai puțin întunecată a sufletului meu, însă mă înec din cauza aerului.

Lumea s-a întors cu susul în jos; aerul nu-mi mai aduce nicio satisfacție.

Am învățat să vorbesc cu pereții și să nu aștept un răspuns în schimb, dar în nopți interminabile, când lumina e aproape inexistentă, am impresia că aud șoapte și suspine venind din ei. Văd doar în negru; știu că bucățile de moloz au căpătat o nouă culoare, a durerii și a morții.

Măsor timpul doar în viață și moarte.

Dar în ultima vreme, doar una dintre ele mă înconjoară.


La marginea lumii.

Simțeam… apă scurgându-mi-se peste pielea inflamată.
Simțeam… mii de ace presându-mi carnea din loc în loc.
Vedeam valuri de sânge, frică și durere, însă totul dispărea pe măsură ce mă avântam mai departe.
Prăpăstii mi se deschideau sub picioare cu trosnete și pocnete de nedescris; hăul era întunecat, infinit, dar știam că pe undeva pe acolo e și iadul.
Limbi albe de foc îmi șerpuiau dinaintea ochilor, alcătuiau forme, stele, copaci, case părăsite.
Sângele picura pe zăpada albă și crea cuvinte; cu margini ascuțite și subțiri, fraze în relief, lipsite de vreo logică anume; totul era haos. Totul era… roșu.
Culoarea mâinilor mi se schimbase. Metamorfoză. Născut din sânge. Mici șanțuri îmi apăreau crestate în piele.
Viață. Moarte. Infinit.
Mai poți trăi doar la marginea lumii, unde iadul își cerne ninsoarea cenușie și te îmbrățișează în agonie. Fulgere în zig-zag, sângerii străbat cerul nopții. Șanțuri. Sânge. Fulgere. Iad.
Mă scald în sânge.