Tag Archives: pamant

ziua #13 – numărul fatidic.

numărul fatidic.

vântul bătea cu putere, iar eu mă grăbeam să ajung acasă. strada era întunecată, în jur nu se afla nimeni în afară de mine. țineam degetele strânse pe cureaua rucsacului, spunându-mi că trebuie doar să trec prin întuneric, însă frigul îmi intrase în trup și îmi făcea mușchii să se contracte dureros. respiram sacadat și mi s-a părut ciudat. m-am oprit brusc, sesizând durerea din piept. știam că nu pot tremura atât de tare doar din cauza frigului. am realizat că mă luptam ca aerul să-mi intre în plămâni și că groaza plutea peste tot în jurul meu. nu-mi era frig, îmi era frică.

m-am agățat de un gând și am mai făcut un pas, dar era de parcă aveam pietre legate de picioare. am încercat să țip, însă pământul a început să se surpe sub mine și m-a tras înăuntrul său.

azi m-am trezit țipând și luptând pentru aer. eram tot în mijlocul furtunii, doar că în camera mea atmosfera era liniștită. tornada se afla înăuntrul meu. mă biciuiau sentimentele și mă ardeau gândurile. dispariția îmi pulsa ostentativ în creier, îmi făcea sângele să se izbească de pereții arterelor și venelor și să clocotească furios, ațâțat de frică.

priveam singurătatea în ochi și-mi spuneam că arată ca un perete. îmi admiram mâinile și mă întrebam dacă mai există ceva în afară de ele. simțeam aer rece în jurul meu, dar nu eram sigur că trupul meu are substanță.

gândurile mi se învârteau ca o tornadă. în 13 limbi de foc s-au despicat și mi-au lăsat urme pe piele. o să port semnele pentru tot restul vieții.


Chin

Hai să împingem limita, să trecem mai departe, să spargem geamul și să sărim prin el, să ne prăbușim în gol, să cădem cu viteză spre asfalt, cu brațele în lături, să nu ne oprească nimeni, să țipăm până asurzim, până ne explodează plămânii, și venele, și ochii, și creierul, și inima, până devenim pulbere. Hai să ne mutilăm, sufletește, să ne afundăm în autodistrugere, fizică, să trăim alături de himere, să ne înconjurăm de ele, să ne construim propriul nostru univers schizofrenic, să fim suferinzi etern, să murim în viață; vrei? Hai să rămânem contopiți, eu și tu, noi doi, trup și particulă de aer, să zburăm prin haos, să respirăm prin praf, să ne înecăm cu întuneric; vrei? Hai să îi urâm, să îi blestemăm, să…

Nu. Sunt deja blestemați.

Atunci, hai să-i…

Nu, sunt deja înecați. Nu, sunt deja morți. Nu, sunt deja putreziți, răstigniți, pierduți în iad. Stau pironiți în fier, prinși de mâini și de picioare, atârnând deasupra pământului roșu, cu pântecele spintecate, cu mațele atârnând din ei ca ghirlandele; hai să-i lăsăm acolo, să trăiască în moarte, să fie fericiți în suferință, să râdă cu suspine; sunt doar iluzii, deci hai să-i lăsăm acolo.

Bine, dar noi…

Noi o să stăm aici, așteptând să le luăm locul, până atunci, mori în viață, trăiește cu iluzii, oricum nu se vor împlini.