Tag Archives: moarte

ziua #10 – degradarea ipocritei.

fața ta era plină de viermi azi. ipocrizia îți zbiera prin toți porii. chipul ți s-a scofâlcit ca moartea.

tot ce voiam era să-ți scot ochii și să-ți umblu cu degetele prin găvanele pustii, să trag de capilare și de vene ca de niște elastice, să mă joc cu ele și să te fac să urli.

senzația pe care o am atunci când te văd îmi produce o stare de rău fizic. îmi vine să vomit, căci ești dezgustătoare, păpușă de porțelan. tu, în lumea ta străină de adevăr și simțuri, ai început să strălucești precum gândacii pe un cadavru. pielea de pe față ți se desface în zdrențe pe care atârnă viermii, iar buzele îți sunt trase cu sârme într-un zâmbet fals, necaracteristic. ce ți-a mai rămas din suflet te reneagă; sper să se elibereze și resturile de tine și să te lase să putrezești în neant.

inocența ta de copil s-a transformat într-o târfă chiar sub ochii mei. cu zâmbetul tău candid distrugi vieți. ai vrut atenție asupra ta și ai avut-o, iar de când mi-ai dezvăluit secretul tău, mi-ai dat un imbold spre distrugere; mi-ai insuflat un curaj pe care nu-l aveam, pentru a întreprinde lucruri pe care le amânam, deoarece credeam ca un tâmpit că n-am motive să le fac. mi-ai distrus viața, căci ți-am furat secretul și l-am închis în mine, iar acum e vizibil peste tot pe pielea mea, ca o hartă.

câtă iubire am simțit… acum a rămas doar ură.
te urăsc până la punctul în care vreau să te distrug din cauză că ești un om laș; că n-ai avut curajul să încerci să lupți. mi-ai dat drumul.
ai creat un monstru.
conștiința ta trebuie să fie atât de neprihănită, atât de curată.

tot ce văd acum în fața ochilor e o curvă insipidă. cred că te simți bine în pielea ta, cu viața ta patetică și lipsită de substanță. o, dar viața ta nu-ți aparține ție, ci oamenilor care te înconjoară, căci părerile lor te construiesc pe tine. iar tu încerci să adopți aerul ăsta arogant și rebel, de parcă te-ai putea încadra vreodată într-un mediu de care nu aparții. te zbați ca un pește pe uscat și îmi provoci milă. dezgust și milă. ești patetică.

și imaginea lui mi se conturează ca lumina în minte. îmi zâmbește, dar suntem atât de departe, fizic și psihic. mă face să rânjesc de fericire, dar și să mă zvârcolesc în mizerie în același timp. totuși, speranța e acolo, renaște.
sper. sper că o să mă resusciteze și o să învie o parte din mine pe care nici măcar nu știam că o am. așa că aștept. îl vreau. nu pot garanta că o să fie al meu, dar pot să fiu sigur de faptul că îmi va fi alături, pentru a mă reconstrui și susține, chiar dacă nu vom fi unul și același.
toate astea în timp ce amintirea ta se degradează, pe măsură ce scârba mea pentru prezența ta fizică ia amploare.

o să supraviețuiesc, dar nu datorită ție.

da, sunt tot numai ruine. zidurile mele au șanțuri prin ele; șanțuri adânci prin care curge sânge ruginit, însă o să supraviețuiesc.

el are aerul unui înger demonic, însă știu că o să mă ajute.


ziua #6

minutele treceau și mă chinuiam să zâmbesc. noile speranțe făcute se spulberau pe rând, una după alta, ca și când n-ar fi fost niciodată acolo, doar că în urma lor lăsau răni adânci, singura dovadă a existenței lor. îmi obligam mușchii feței să-mi stea întinși, doar ca să binedispun, dar în cele din urmă am lăsat zâmbetul superficial să cadă și să se spargă, pentru că nu-l voiam.

frigul îmi lovea pielea, iar ploaia îmi intra nestingherită în ochi. am deschis ușa sanctuarului și am răsuflat aproape ușurat. m-am așezat și am încercat să mă retrag în cușca în care-mi trăiesc zilele, însă realitatea se lovea tare de gratii și-mi distrăgea atenția, căci oriunde aș fi fost, în cușcă, sau în afara ei, atmosfera era aceeași: durere infinită, disperare, ură și frustrări, toate se topeau și-și întindeau membrele spre mine; m-au tras în realitate, unde au dat drumul demonilor cu limbi ascuțite. aveam ochii închiși, brațele mi le țineam în jurul genunchilor și încercam să găsesc ancora din celălalt capăt al lumii, căci voiam doar să plutesc în derivă la suprafața apei, și nu să mă scufund în adâncul oceanului. însă ancora era de negăsit; din fier masiv, imensă, scopul ei principal era acela de a ține vapoare, și nu așchii de om, pe loc.

și am încercat, voiam să merg să o caut, însă știam că are lucruri mai bune de făcut, așa că mi-am dat drumul în apă și am lăsat valul negru să se închidă peste mine. când m-am trezit, eram pe un țărm, cerul era gri. dâre de sânge mă înconjurau, bălți roșiatice se născuseră în aur. am văzut luciul lamei în apa tulbure și m-am ridicat speriat. țineam o sabie ruginită în mână, pe metalul ros de vreme se aflau simboluri și cuvinte indescifrabile. erau întoarse pe dos, ca o imagine în oglindă, așa că am întors lama sabiei spre apa tulbure și aceasta s-a conturat timidă lângă chipul meu. îmi vedeam reflexia în negură, iar cu toate că știam că ce văd sunt eu, nu am putut accepta că masa aceea de negru infinit mă reprezenta.

m-ai ruinat în clipa în care m-ai aruncat în ocean și am găsit comoara.

iar din negură… șerpi argintii pătați cu liniuțe roșii se iveau.

tumblr_n1m6eeS7HL1ts170xo1_500


ziua #2

din cauză că a fost prea dificil, nimeni n-a încercat vreodată. dacă eu am tăcut, au tăcut toți. nimeni n-a luptat, nimănui nu i-a păsat. sau poate au încercat, doar că nu mi-am dat eu seama. sau poate că n-a fost de ajuns, poate că noi, ăștia, dezechilibrații, avem nevoie de dovezi clare, de acțiuni puternice, care să demonstreze ceva, care să ne facă să vedem ceea ce ar fi trebuit să știm deja. noi, ăștia, care n-am prea cunoscut dovezile de afecțiune, poate că nu avem nevoie să fim ignorați, ci înțeleși. dar din nou, poate că cerem prea mult. poate că suntem doar niște egoiști, frustrați care avem impresia că trăim în basme și nu în lumea reală. atunci, dacă basmul e real, de ce mă simt de parcă m-aș izbi în mod repetat de asfalt? e ca un cerc, un ritual care se repetă la infinit din cauză că am călcat strâmb pe undeva.

urăsc amintirile. mă fac vulnerabil. mă îndeamnă să acționez în anumite moduri pe care le detest. pentru o clipă, creierul meu pierde controlul; partea fizică e înlocuită de ghemul ăla mocirlos de sentimente și impulsuri stupide. când asta se întâmplă, vreau atât de tare să îi s…

… și alung totul, ridic iarăși zidul, însă tot simt. nu sunt atât de cretin încât să vreau să nu simt. am trecut o dată prin tărâmul ăla, nu mi-a plăcut ce am văzut. era de parcă lumea încetase să mai pulseze; eu încetasem să exist. dar tot îmi doresc, din când în când, să lovesc întrerupătorul cu putere, să-l scot din perete și să dau totul pe mute. partea nașpa e că am uitat unde se află, așa că rătăcesc fără direcție între două lumi distruse.

iar șerpii din mintea mea, mici demoni ce-mi șoptesc vorbe pe care nu vreau să le aud, îmi transmit tot felul de trăiri, dar nu sunt legate de trecut, nu. sunt legate de prezent și de viitor. cred că sunt disperați. da, asta trebuie să fie. în plus, peretele e de aceeași părere ca mine. ei sunt disperați. eu… noi. noi suntem.

și, cumva, m-am întors la situația de acum câțiva ani, când eram un căcat flecit în mijlocul asfaltului, doar că atunci nu știam ce știu acum. aș putea zice că a fost mai ușor atunci, însă asta ar însemna să mint. impactul psihologic provocat de trezirea rațiunii nu se prea poate compara cu nimic. deși, tot mint. atunci nu am realizat pe deplin ce se întâmplă. însă acum… acum retrăiesc tot la intensitate maximă. vezi, mințeam. asta nu se poate compara cu nimic, căci durerea e prea sublimă, șerpii prea alunecoși, întunericul prea negru, pereții prea suspicioși, iar liniuțele alea ce încep să crească cu fiecare zi care trece…

oh, liniuțele.


Sânge și negură.

Jurnalul negru al gândurilor, îl deschid încă o dată, doar pentru a răsfoi printre paginile pătate de sânge. Caligrafia odioasă îmi reamintește cât de tare îmi tremura mâna în clipa în care îți vorbeam, prietene. Scrijeleam cuvintele cu furie, frică, gândurile îmi erau disparate, nu-mi mai înțeleg scrisul.

Acum am atins o nouă performanță: scriu cu lichide sângerii pe suprafețe aspre, pictez cu tăișurile ascuțite ale cuțitelor, caut să deschid portaluri către dimensiunea mai puțin întunecată a sufletului meu, însă mă înec din cauza aerului.

Lumea s-a întors cu susul în jos; aerul nu-mi mai aduce nicio satisfacție.

Am învățat să vorbesc cu pereții și să nu aștept un răspuns în schimb, dar în nopți interminabile, când lumina e aproape inexistentă, am impresia că aud șoapte și suspine venind din ei. Văd doar în negru; știu că bucățile de moloz au căpătat o nouă culoare, a durerii și a morții.

Măsor timpul doar în viață și moarte.

Dar în ultima vreme, doar una dintre ele mă înconjoară.


La marginea lumii.

Simțeam… apă scurgându-mi-se peste pielea inflamată.
Simțeam… mii de ace presându-mi carnea din loc în loc.
Vedeam valuri de sânge, frică și durere, însă totul dispărea pe măsură ce mă avântam mai departe.
Prăpăstii mi se deschideau sub picioare cu trosnete și pocnete de nedescris; hăul era întunecat, infinit, dar știam că pe undeva pe acolo e și iadul.
Limbi albe de foc îmi șerpuiau dinaintea ochilor, alcătuiau forme, stele, copaci, case părăsite.
Sângele picura pe zăpada albă și crea cuvinte; cu margini ascuțite și subțiri, fraze în relief, lipsite de vreo logică anume; totul era haos. Totul era… roșu.
Culoarea mâinilor mi se schimbase. Metamorfoză. Născut din sânge. Mici șanțuri îmi apăreau crestate în piele.
Viață. Moarte. Infinit.
Mai poți trăi doar la marginea lumii, unde iadul își cerne ninsoarea cenușie și te îmbrățișează în agonie. Fulgere în zig-zag, sângerii străbat cerul nopții. Șanțuri. Sânge. Fulgere. Iad.
Mă scald în sânge.


Chin

Hai să împingem limita, să trecem mai departe, să spargem geamul și să sărim prin el, să ne prăbușim în gol, să cădem cu viteză spre asfalt, cu brațele în lături, să nu ne oprească nimeni, să țipăm până asurzim, până ne explodează plămânii, și venele, și ochii, și creierul, și inima, până devenim pulbere. Hai să ne mutilăm, sufletește, să ne afundăm în autodistrugere, fizică, să trăim alături de himere, să ne înconjurăm de ele, să ne construim propriul nostru univers schizofrenic, să fim suferinzi etern, să murim în viață; vrei? Hai să rămânem contopiți, eu și tu, noi doi, trup și particulă de aer, să zburăm prin haos, să respirăm prin praf, să ne înecăm cu întuneric; vrei? Hai să îi urâm, să îi blestemăm, să…

Nu. Sunt deja blestemați.

Atunci, hai să-i…

Nu, sunt deja înecați. Nu, sunt deja morți. Nu, sunt deja putreziți, răstigniți, pierduți în iad. Stau pironiți în fier, prinși de mâini și de picioare, atârnând deasupra pământului roșu, cu pântecele spintecate, cu mațele atârnând din ei ca ghirlandele; hai să-i lăsăm acolo, să trăiască în moarte, să fie fericiți în suferință, să râdă cu suspine; sunt doar iluzii, deci hai să-i lăsăm acolo.

Bine, dar noi…

Noi o să stăm aici, așteptând să le luăm locul, până atunci, mori în viață, trăiește cu iluzii, oricum nu se vor împlini.