Tag Archives: jurnal

speranță!? – ziua#14

Mă întreb ce te face să continui atunci când nu mai ai de ce să te legi, ce te face să te ridici, să te recompui, să devii iar un întreg? Să fie speranța, fărâmițată și ea? Să fie prostia aia de speranță? Speri într-un mâine mai bun, într-un viitor mai bun? Ratezi prezentul, ce-i drept, nu că ar fi mare lucru de capul său. Te agăți de un moment din viitor la care vrei să ajungi.

Nu, nu-mi veni cu rahatul „prezentul e totul”, am trecut și eu pe acolo, atunci când aveam elemente de susținere în prezent, dar odată ce astea dispar, nu mai rămâne nimic, decât ziua de mâine, iar când mâine devine azi, te legi iar de el și tot așa, până când ajungi să scapi.

Cred ca un prost, încă… sper. Dar așa am fost întotdeauna, am sperat că o să am o viață mai bună, am sperat că lucrurile se vor schimba, doar că nu s-a schimbat nimic.

Nu, nu-mi zice că tu trebuie să le schimbi. Am încercat. Mult. Prea mult. N-am avut puterea de a transforma ce e în jurul meu, dar știi ce am făcut?
Am schimbat ce era înăuntru, bazat pe evenimentele din exterior. Și au fost multe. Mult prea multe.

Am pierdut șirul suferințelor, am încurcat numărătoarea, însă nu am uitat nimic. Le-am luat pe toate și le-am bătut în cuie în zdrențele de suflet din mine. Vezi, am și decorat acum, e mai plăcut; mult mai plăcut. Atât de plăcut, încât dacă arunci o privire înăuntru, riști să te îneci în oceanul de sânge pe care l-am creat.

Vezi, vezi! Și pereții vorbesc mai mult acum, iar arta în formă de corzi de sânge pe care am creat-o ia amploare. Totul e atât de frumos acum.


Sânge și negură.

Jurnalul negru al gândurilor, îl deschid încă o dată, doar pentru a răsfoi printre paginile pătate de sânge. Caligrafia odioasă îmi reamintește cât de tare îmi tremura mâna în clipa în care îți vorbeam, prietene. Scrijeleam cuvintele cu furie, frică, gândurile îmi erau disparate, nu-mi mai înțeleg scrisul.

Acum am atins o nouă performanță: scriu cu lichide sângerii pe suprafețe aspre, pictez cu tăișurile ascuțite ale cuțitelor, caut să deschid portaluri către dimensiunea mai puțin întunecată a sufletului meu, însă mă înec din cauza aerului.

Lumea s-a întors cu susul în jos; aerul nu-mi mai aduce nicio satisfacție.

Am învățat să vorbesc cu pereții și să nu aștept un răspuns în schimb, dar în nopți interminabile, când lumina e aproape inexistentă, am impresia că aud șoapte și suspine venind din ei. Văd doar în negru; știu că bucățile de moloz au căpătat o nouă culoare, a durerii și a morții.

Măsor timpul doar în viață și moarte.

Dar în ultima vreme, doar una dintre ele mă înconjoară.