Tag Archives: ganduri

ziua #7

fumul se ridică în cerculețe în jurul meu. liniștea și moliciunea mi-au pus stăpânire pe gânduri și pe trup. o stare de amețeală neuronală m-a atras înăuntrul ei, ca într-un vortex.

portalul ce duce spre cuvinte se închide și se deschide. acum mi-ar plăcea să mă întind pe pământ și să las frigul să-mi pătrundă în oase, dar nu pot, așa că o să mimez asta. închid ochii pentru o clipă, apoi îmi dau seama că vreo câțiva curioși se holbează la mine.

îmi e cald, sunt amețit, neobișnuit cu starea aceasta în care gândurile-mi sunt străine și văd puncte albe în fața ochilor. mă sperie că sunt atât de calm. mereu oscilez între stările de tensiune; sunt dispuse de la o iritare ușoară, până la nervozitate/ disperare absolută – momentul acela în care tremuri și plângi incontrolabil și-ți dorești să te poți opri, însă nu poți. este oribil să te simți atât de neajutorat, să vrei atât de mult… oh, atât de mult să ai pe cineva care să te aducă înapoi în realitate, dar să nu fie nimeni acolo.

îmi zgândăr rănile, dar usturimea refuză să apară, până și durerea se ferește de mine. mă întreb de ce. mă sperii când nu simt durere. nu pot să plutesc în atmosferă, fără niciun fel de gând, într-o stare de calm absolut, căci am impresia că nu am trup, că sunt doar o fantomă.

îmi certific existența doar prin stările de maximă încordare, paroxistice; nu m-a învățat nimeni altă modalitate de a rezolva puzzle-ul.

large


ziua #4

plutesc undeva în atmosferă; presiunea îmi sparge tâmplele, gândurile-mi sunt nenorocite, nu pot forma o frază, nu pot spune ceva coerent. nu-mi pasă.

pe jos e mâzgă. mâzgă și dureri de cap.


Sânge și negură.

Jurnalul negru al gândurilor, îl deschid încă o dată, doar pentru a răsfoi printre paginile pătate de sânge. Caligrafia odioasă îmi reamintește cât de tare îmi tremura mâna în clipa în care îți vorbeam, prietene. Scrijeleam cuvintele cu furie, frică, gândurile îmi erau disparate, nu-mi mai înțeleg scrisul.

Acum am atins o nouă performanță: scriu cu lichide sângerii pe suprafețe aspre, pictez cu tăișurile ascuțite ale cuțitelor, caut să deschid portaluri către dimensiunea mai puțin întunecată a sufletului meu, însă mă înec din cauza aerului.

Lumea s-a întors cu susul în jos; aerul nu-mi mai aduce nicio satisfacție.

Am învățat să vorbesc cu pereții și să nu aștept un răspuns în schimb, dar în nopți interminabile, când lumina e aproape inexistentă, am impresia că aud șoapte și suspine venind din ei. Văd doar în negru; știu că bucățile de moloz au căpătat o nouă culoare, a durerii și a morții.

Măsor timpul doar în viață și moarte.

Dar în ultima vreme, doar una dintre ele mă înconjoară.


incertitudini

labirintul măștilor
din centrul rațiunii
te aruncă pierdut în neant și-n uitare.
gândurile sunt pietre, ce te trag pe fundul mării
definesc decizii nu foarte concrete,

întrebări fără răspunsuri se învârt prin minte,
gânduri sinucigașe pun stăpânire pe ființe.
știința e mortală, ca oricare altă armă
odată ce alegi drumul, să nu te temi de-o rană.

prin labirintul măștii, te învârți pierdut, târziu,
pustiit îți e sufletul când nu știi ce să decizi.