Tag Archives: frig

ziua #13 – numărul fatidic.

numărul fatidic.

vântul bătea cu putere, iar eu mă grăbeam să ajung acasă. strada era întunecată, în jur nu se afla nimeni în afară de mine. țineam degetele strânse pe cureaua rucsacului, spunându-mi că trebuie doar să trec prin întuneric, însă frigul îmi intrase în trup și îmi făcea mușchii să se contracte dureros. respiram sacadat și mi s-a părut ciudat. m-am oprit brusc, sesizând durerea din piept. știam că nu pot tremura atât de tare doar din cauza frigului. am realizat că mă luptam ca aerul să-mi intre în plămâni și că groaza plutea peste tot în jurul meu. nu-mi era frig, îmi era frică.

m-am agățat de un gând și am mai făcut un pas, dar era de parcă aveam pietre legate de picioare. am încercat să țip, însă pământul a început să se surpe sub mine și m-a tras înăuntrul său.

azi m-am trezit țipând și luptând pentru aer. eram tot în mijlocul furtunii, doar că în camera mea atmosfera era liniștită. tornada se afla înăuntrul meu. mă biciuiau sentimentele și mă ardeau gândurile. dispariția îmi pulsa ostentativ în creier, îmi făcea sângele să se izbească de pereții arterelor și venelor și să clocotească furios, ațâțat de frică.

priveam singurătatea în ochi și-mi spuneam că arată ca un perete. îmi admiram mâinile și mă întrebam dacă mai există ceva în afară de ele. simțeam aer rece în jurul meu, dar nu eram sigur că trupul meu are substanță.

gândurile mi se învârteau ca o tornadă. în 13 limbi de foc s-au despicat și mi-au lăsat urme pe piele. o să port semnele pentru tot restul vieții.


ziua #7

fumul se ridică în cerculețe în jurul meu. liniștea și moliciunea mi-au pus stăpânire pe gânduri și pe trup. o stare de amețeală neuronală m-a atras înăuntrul ei, ca într-un vortex.

portalul ce duce spre cuvinte se închide și se deschide. acum mi-ar plăcea să mă întind pe pământ și să las frigul să-mi pătrundă în oase, dar nu pot, așa că o să mimez asta. închid ochii pentru o clipă, apoi îmi dau seama că vreo câțiva curioși se holbează la mine.

îmi e cald, sunt amețit, neobișnuit cu starea aceasta în care gândurile-mi sunt străine și văd puncte albe în fața ochilor. mă sperie că sunt atât de calm. mereu oscilez între stările de tensiune; sunt dispuse de la o iritare ușoară, până la nervozitate/ disperare absolută – momentul acela în care tremuri și plângi incontrolabil și-ți dorești să te poți opri, însă nu poți. este oribil să te simți atât de neajutorat, să vrei atât de mult… oh, atât de mult să ai pe cineva care să te aducă înapoi în realitate, dar să nu fie nimeni acolo.

îmi zgândăr rănile, dar usturimea refuză să apară, până și durerea se ferește de mine. mă întreb de ce. mă sperii când nu simt durere. nu pot să plutesc în atmosferă, fără niciun fel de gând, într-o stare de calm absolut, căci am impresia că nu am trup, că sunt doar o fantomă.

îmi certific existența doar prin stările de maximă încordare, paroxistice; nu m-a învățat nimeni altă modalitate de a rezolva puzzle-ul.

large