Tag Archives: frica

ziua #13 – numărul fatidic.

numărul fatidic.

vântul bătea cu putere, iar eu mă grăbeam să ajung acasă. strada era întunecată, în jur nu se afla nimeni în afară de mine. țineam degetele strânse pe cureaua rucsacului, spunându-mi că trebuie doar să trec prin întuneric, însă frigul îmi intrase în trup și îmi făcea mușchii să se contracte dureros. respiram sacadat și mi s-a părut ciudat. m-am oprit brusc, sesizând durerea din piept. știam că nu pot tremura atât de tare doar din cauza frigului. am realizat că mă luptam ca aerul să-mi intre în plămâni și că groaza plutea peste tot în jurul meu. nu-mi era frig, îmi era frică.

m-am agățat de un gând și am mai făcut un pas, dar era de parcă aveam pietre legate de picioare. am încercat să țip, însă pământul a început să se surpe sub mine și m-a tras înăuntrul său.

azi m-am trezit țipând și luptând pentru aer. eram tot în mijlocul furtunii, doar că în camera mea atmosfera era liniștită. tornada se afla înăuntrul meu. mă biciuiau sentimentele și mă ardeau gândurile. dispariția îmi pulsa ostentativ în creier, îmi făcea sângele să se izbească de pereții arterelor și venelor și să clocotească furios, ațâțat de frică.

priveam singurătatea în ochi și-mi spuneam că arată ca un perete. îmi admiram mâinile și mă întrebam dacă mai există ceva în afară de ele. simțeam aer rece în jurul meu, dar nu eram sigur că trupul meu are substanță.

gândurile mi se învârteau ca o tornadă. în 13 limbi de foc s-au despicat și mi-au lăsat urme pe piele. o să port semnele pentru tot restul vieții.


Sânge și negură.

Jurnalul negru al gândurilor, îl deschid încă o dată, doar pentru a răsfoi printre paginile pătate de sânge. Caligrafia odioasă îmi reamintește cât de tare îmi tremura mâna în clipa în care îți vorbeam, prietene. Scrijeleam cuvintele cu furie, frică, gândurile îmi erau disparate, nu-mi mai înțeleg scrisul.

Acum am atins o nouă performanță: scriu cu lichide sângerii pe suprafețe aspre, pictez cu tăișurile ascuțite ale cuțitelor, caut să deschid portaluri către dimensiunea mai puțin întunecată a sufletului meu, însă mă înec din cauza aerului.

Lumea s-a întors cu susul în jos; aerul nu-mi mai aduce nicio satisfacție.

Am învățat să vorbesc cu pereții și să nu aștept un răspuns în schimb, dar în nopți interminabile, când lumina e aproape inexistentă, am impresia că aud șoapte și suspine venind din ei. Văd doar în negru; știu că bucățile de moloz au căpătat o nouă culoare, a durerii și a morții.

Măsor timpul doar în viață și moarte.

Dar în ultima vreme, doar una dintre ele mă înconjoară.


La marginea lumii.

Simțeam… apă scurgându-mi-se peste pielea inflamată.
Simțeam… mii de ace presându-mi carnea din loc în loc.
Vedeam valuri de sânge, frică și durere, însă totul dispărea pe măsură ce mă avântam mai departe.
Prăpăstii mi se deschideau sub picioare cu trosnete și pocnete de nedescris; hăul era întunecat, infinit, dar știam că pe undeva pe acolo e și iadul.
Limbi albe de foc îmi șerpuiau dinaintea ochilor, alcătuiau forme, stele, copaci, case părăsite.
Sângele picura pe zăpada albă și crea cuvinte; cu margini ascuțite și subțiri, fraze în relief, lipsite de vreo logică anume; totul era haos. Totul era… roșu.
Culoarea mâinilor mi se schimbase. Metamorfoză. Născut din sânge. Mici șanțuri îmi apăreau crestate în piele.
Viață. Moarte. Infinit.
Mai poți trăi doar la marginea lumii, unde iadul își cerne ninsoarea cenușie și te îmbrățișează în agonie. Fulgere în zig-zag, sângerii străbat cerul nopții. Șanțuri. Sânge. Fulgere. Iad.
Mă scald în sânge.