Tag Archives: existenta

ziua #7

fumul se ridică în cerculețe în jurul meu. liniștea și moliciunea mi-au pus stăpânire pe gânduri și pe trup. o stare de amețeală neuronală m-a atras înăuntrul ei, ca într-un vortex.

portalul ce duce spre cuvinte se închide și se deschide. acum mi-ar plăcea să mă întind pe pământ și să las frigul să-mi pătrundă în oase, dar nu pot, așa că o să mimez asta. închid ochii pentru o clipă, apoi îmi dau seama că vreo câțiva curioși se holbează la mine.

îmi e cald, sunt amețit, neobișnuit cu starea aceasta în care gândurile-mi sunt străine și văd puncte albe în fața ochilor. mă sperie că sunt atât de calm. mereu oscilez între stările de tensiune; sunt dispuse de la o iritare ușoară, până la nervozitate/ disperare absolută – momentul acela în care tremuri și plângi incontrolabil și-ți dorești să te poți opri, însă nu poți. este oribil să te simți atât de neajutorat, să vrei atât de mult… oh, atât de mult să ai pe cineva care să te aducă înapoi în realitate, dar să nu fie nimeni acolo.

îmi zgândăr rănile, dar usturimea refuză să apară, până și durerea se ferește de mine. mă întreb de ce. mă sperii când nu simt durere. nu pot să plutesc în atmosferă, fără niciun fel de gând, într-o stare de calm absolut, căci am impresia că nu am trup, că sunt doar o fantomă.

îmi certific existența doar prin stările de maximă încordare, paroxistice; nu m-a învățat nimeni altă modalitate de a rezolva puzzle-ul.

large


ziua #3

azi mi-am promis că nu o să mai lupt niciodată pentru oamenii slabi, ușor de intimidat, neputincioși care poartă măști non-stop, adoptând o natură diferită în fața celor pe care nu dau doi bani, dar pe care îi fac să creadă că le sunt prieteni. mi-am promis că nu voi mai da un rahat de câine pe cei care mi se opun total mie.

îi disprețuiesc pe cei care își petrec viețile mizerabile în mocirla incertitudinii, pe cei cărora le e frică de ce ar putea alții să spună despre ei, pe cei care n-au curajul de a fi cine vor să fie.

îi urăsc pe cei care pretind a fi rebeli, dar care de fapt sunt doar niște gândaci pe care îi poți strivi ușor. sunt ipocriți, scârboși, mă fac să vomit. observ cu dezgust felul în care încearcă să se dea altcineva; modul în care își modelează expresiile faciale astfel încât să exprime lucruri străine lor.

mă dezgustă cei care oferă speranțe și le ia înapoi, doar pentru că simt nevoia de apreciere.

mă dezgustă ființele voastre stupide.

mă dezguști, chip putrezit. te urăsc; suferi de ipocrizie. sper să iubești și să te sufoci din cauza asta, și fix atunci când crezi că ai totul, să îți fie spulberată fiecare speranță, pe rând, până când ajungi înapoi în mocirla din care ai răsărit. sper să zbieri în agonie de fiecare dată când îți aduci aminte de numele meu.

du-te dracu.


Sânge și negură.

Jurnalul negru al gândurilor, îl deschid încă o dată, doar pentru a răsfoi printre paginile pătate de sânge. Caligrafia odioasă îmi reamintește cât de tare îmi tremura mâna în clipa în care îți vorbeam, prietene. Scrijeleam cuvintele cu furie, frică, gândurile îmi erau disparate, nu-mi mai înțeleg scrisul.

Acum am atins o nouă performanță: scriu cu lichide sângerii pe suprafețe aspre, pictez cu tăișurile ascuțite ale cuțitelor, caut să deschid portaluri către dimensiunea mai puțin întunecată a sufletului meu, însă mă înec din cauza aerului.

Lumea s-a întors cu susul în jos; aerul nu-mi mai aduce nicio satisfacție.

Am învățat să vorbesc cu pereții și să nu aștept un răspuns în schimb, dar în nopți interminabile, când lumina e aproape inexistentă, am impresia că aud șoapte și suspine venind din ei. Văd doar în negru; știu că bucățile de moloz au căpătat o nouă culoare, a durerii și a morții.

Măsor timpul doar în viață și moarte.

Dar în ultima vreme, doar una dintre ele mă înconjoară.


Ce să fie?!

Mă întreb de ce nu mai scriu atât de des și-mi tot repet că e vorba de stresul creat de examene și rahaturi, însă ceva mă zgândără în creier. E vocea aia micuță, enervantă, atotștiutoare, care-mi fute nervii și mă face să-mi pun întrebări despre toți și toate; vocea aia care ți se infiltrează în creier la un moment dat, după ce ai fost izbit de pereți, de pământ, după ce s-a spălat cu tine pe jos, în nenumărate rânduri, după ce ai realizat cât de căcat ești și cam câtă valoare ai pentru… oameni.

E mișto să atingi punctul în care îți chestionezi existența. De fapt, realizezi că tu, pentru cei din jur, nu reprezinți mai mult decât un element de decor, genul ăla de detaliu care poate fi destul de ușor trecut cu vederea, genul de piesă inutilizabilă a cărui lipsă nu ai cum să o simți dacă dispare subit într-o zi. Și te întrebi, și meditezi, la ce bun, oare, să și trăiești? Care-i scopul?

Vezi tu, balanța începe să se încline mai mult spre o parte. Zâmbete forțate, râsete isterice, nervi întinși, zdrobiți, făcuți pastă. La ce bun să mai și respiri, până la urmă? La ce bun să mai și scrii? Vezi tu, eu nu cred că-i doar stresul. Niște examene de rahat vin și trec, le iei sau nu, dar tot element de decor rămâi. Pentru ce și cui să-i mai vorbești prin intermediul unui monitor?

Chiar dacă te dai pe mute definitiv, pământul o să continue să se învârtă, păsările tot vor cânta, căcat va fi din plin în lume, nimic n-o să se schimbe.

Ce să fie, viața nu-i pentru toată lumea, atâta e de simplu.


Patetic.

E jalnic. Patetic.

Să ții totul închis în tine, să filtrezi evenimente, asta doare și mai tare. E îngrozitor să realizezi cât de puțin valorezi. E îngrozitor să fii nevoit să accepți o realitate pe care nu o vrei. E stupid să te dăruiești complet și să fii lăsat să pleci. Îți dă impresia că nu însemni prea mult. Și poate că ești doar un mare nimic. Totul indică spre asta. Ceea ce se întâmplă arată că e cât se poate de adevărat.

Lucrurile care te lasă de fapt fără cuvinte sunt acțiunile celorlalți. Ce se întâmplă cu ei, după ce pleci, te afectează fie că vrei sau nu. E minunat să vezi cât de ușor poți fi înlocuit. Asta e una din loviturile de grație. O lovitură de maestru, genul de lovitură care te face să-ți pui mai multe întrebări, să descifrezi lucruri. Totul e o mare de incertitudine. Ar putea fi real în aceeași măsură în care ar putea fi și fals.

Nu e nicio diferență totuși. Durerea apare oricum.

Îți dai seama cu cine ai de-a face, cui te-ai dăruit pe gratis. Poftim, ai deschis o poartă ferecată cu mii de lacăte și rezultatul e la fel de sfâșietor precum gerul. E patetic. Trebuia să vezi asta, aveai totul sub ochi, sau greșesc? Oamenii se joacă unii cu alții, doar că unii investesc totul în joc și-l transformă în cu totul altceva. Unii nu o fac. Unii doar… se joacă. Apoi jocul devine nasol pentru ei, asta e chestia, și decid că nu mai ești folositor. Cam așa stă treaba. Îți dai seama din ce urmează, doar n-ai fi prost, nu?

Trist e că ajungi să disprețuiești persoana, dar începe și să-ți fie dor, ambele în același timp. Bine, probabil o meriți. You had it coming. Însă înveți de pe urma experienței. Știi că data viitoare ușa o să rămână închisă. Știi că persoana respectivă, cel mai probabil, n-o să mai facă parte din viața ta, pentru că nu meriți, dar nici n-o merită; știi că trebuie să stai potolit, în banca ta, în ceea ce privește alte… ființe; știi că trebuie să stai departe de mințile lor putrede și înșelătoare și că trebuie să-i ții pe ei la distanță de tine.

Sure thing, that is exactly what you have to do.