Tag Archives: durere

Freedom

I pity you.

I will pity you
for the rest of your life,
for who you are,
for who you think you are.

You deserve this, dear,
because you’re just a fake,
you only wear a mask,
You deserve the pain,
You deserve the tears,
for those who are afraid
to be who they want
deserve the struggle and the agony
of the cruel life.

You deserve to not know
what you really want
Swimming in self-destruction,
that won’t help you much.
Pretending to be
the queen you think you are,
you miss the joy that
I see in the stars
For you’re drowning in society’s rules
You fight to keep the mask
And that drains you and leaves you with
nothing but the scars.
But I, I feel the freedom
deep within my heart.

And at the end of life,
I’m sure that I can say
I loved without condition,
I love without restraint,

But that love of mine
Is not for the two-faced.


ziua #13 – numărul fatidic.

numărul fatidic.

vântul bătea cu putere, iar eu mă grăbeam să ajung acasă. strada era întunecată, în jur nu se afla nimeni în afară de mine. țineam degetele strânse pe cureaua rucsacului, spunându-mi că trebuie doar să trec prin întuneric, însă frigul îmi intrase în trup și îmi făcea mușchii să se contracte dureros. respiram sacadat și mi s-a părut ciudat. m-am oprit brusc, sesizând durerea din piept. știam că nu pot tremura atât de tare doar din cauza frigului. am realizat că mă luptam ca aerul să-mi intre în plămâni și că groaza plutea peste tot în jurul meu. nu-mi era frig, îmi era frică.

m-am agățat de un gând și am mai făcut un pas, dar era de parcă aveam pietre legate de picioare. am încercat să țip, însă pământul a început să se surpe sub mine și m-a tras înăuntrul său.

azi m-am trezit țipând și luptând pentru aer. eram tot în mijlocul furtunii, doar că în camera mea atmosfera era liniștită. tornada se afla înăuntrul meu. mă biciuiau sentimentele și mă ardeau gândurile. dispariția îmi pulsa ostentativ în creier, îmi făcea sângele să se izbească de pereții arterelor și venelor și să clocotească furios, ațâțat de frică.

priveam singurătatea în ochi și-mi spuneam că arată ca un perete. îmi admiram mâinile și mă întrebam dacă mai există ceva în afară de ele. simțeam aer rece în jurul meu, dar nu eram sigur că trupul meu are substanță.

gândurile mi se învârteau ca o tornadă. în 13 limbi de foc s-au despicat și mi-au lăsat urme pe piele. o să port semnele pentru tot restul vieții.


ziua #12 – când timpul se întoarce.

mă mai apucă nostalgia din când în când și mă gândesc la tine diferit de cum o fac în restul zilelor. mă gândesc la tine ca înainte, când tot ce voiam era să te țin în brațe. sentimentele sapă să iasă la suprafață, emoțiile scapă de sub control și tot ce vreau e să ajung la tine, poate să-mi cer iertare, poate să-ți cer ceva, orice, dar împing totul la loc înainte să ia controlul și creez un nou strat de gheață deasupra.

vreau să radiez totul, orice sentiment, deoarece nu vreau să te mai văd doar o ființă lipsită de apărare. nu vreau să te văd inocentă, când de fapt nu ești. vreau să ard totul și să te ard și pe tine împreună cu vechiul eu. vreau ca acel om să dispară și să rămână doar personajul de acum, monstrul în care m-am transformat datorită ție.

vreau să te ard împreună cu mine, să te uit pentru totdeauna, să-ți șterg amintirea din trecutul meu.


ziua #7

fumul se ridică în cerculețe în jurul meu. liniștea și moliciunea mi-au pus stăpânire pe gânduri și pe trup. o stare de amețeală neuronală m-a atras înăuntrul ei, ca într-un vortex.

portalul ce duce spre cuvinte se închide și se deschide. acum mi-ar plăcea să mă întind pe pământ și să las frigul să-mi pătrundă în oase, dar nu pot, așa că o să mimez asta. închid ochii pentru o clipă, apoi îmi dau seama că vreo câțiva curioși se holbează la mine.

îmi e cald, sunt amețit, neobișnuit cu starea aceasta în care gândurile-mi sunt străine și văd puncte albe în fața ochilor. mă sperie că sunt atât de calm. mereu oscilez între stările de tensiune; sunt dispuse de la o iritare ușoară, până la nervozitate/ disperare absolută – momentul acela în care tremuri și plângi incontrolabil și-ți dorești să te poți opri, însă nu poți. este oribil să te simți atât de neajutorat, să vrei atât de mult… oh, atât de mult să ai pe cineva care să te aducă înapoi în realitate, dar să nu fie nimeni acolo.

îmi zgândăr rănile, dar usturimea refuză să apară, până și durerea se ferește de mine. mă întreb de ce. mă sperii când nu simt durere. nu pot să plutesc în atmosferă, fără niciun fel de gând, într-o stare de calm absolut, căci am impresia că nu am trup, că sunt doar o fantomă.

îmi certific existența doar prin stările de maximă încordare, paroxistice; nu m-a învățat nimeni altă modalitate de a rezolva puzzle-ul.

large


ziua #6

minutele treceau și mă chinuiam să zâmbesc. noile speranțe făcute se spulberau pe rând, una după alta, ca și când n-ar fi fost niciodată acolo, doar că în urma lor lăsau răni adânci, singura dovadă a existenței lor. îmi obligam mușchii feței să-mi stea întinși, doar ca să binedispun, dar în cele din urmă am lăsat zâmbetul superficial să cadă și să se spargă, pentru că nu-l voiam.

frigul îmi lovea pielea, iar ploaia îmi intra nestingherită în ochi. am deschis ușa sanctuarului și am răsuflat aproape ușurat. m-am așezat și am încercat să mă retrag în cușca în care-mi trăiesc zilele, însă realitatea se lovea tare de gratii și-mi distrăgea atenția, căci oriunde aș fi fost, în cușcă, sau în afara ei, atmosfera era aceeași: durere infinită, disperare, ură și frustrări, toate se topeau și-și întindeau membrele spre mine; m-au tras în realitate, unde au dat drumul demonilor cu limbi ascuțite. aveam ochii închiși, brațele mi le țineam în jurul genunchilor și încercam să găsesc ancora din celălalt capăt al lumii, căci voiam doar să plutesc în derivă la suprafața apei, și nu să mă scufund în adâncul oceanului. însă ancora era de negăsit; din fier masiv, imensă, scopul ei principal era acela de a ține vapoare, și nu așchii de om, pe loc.

și am încercat, voiam să merg să o caut, însă știam că are lucruri mai bune de făcut, așa că mi-am dat drumul în apă și am lăsat valul negru să se închidă peste mine. când m-am trezit, eram pe un țărm, cerul era gri. dâre de sânge mă înconjurau, bălți roșiatice se născuseră în aur. am văzut luciul lamei în apa tulbure și m-am ridicat speriat. țineam o sabie ruginită în mână, pe metalul ros de vreme se aflau simboluri și cuvinte indescifrabile. erau întoarse pe dos, ca o imagine în oglindă, așa că am întors lama sabiei spre apa tulbure și aceasta s-a conturat timidă lângă chipul meu. îmi vedeam reflexia în negură, iar cu toate că știam că ce văd sunt eu, nu am putut accepta că masa aceea de negru infinit mă reprezenta.

m-ai ruinat în clipa în care m-ai aruncat în ocean și am găsit comoara.

iar din negură… șerpi argintii pătați cu liniuțe roșii se iveau.

tumblr_n1m6eeS7HL1ts170xo1_500


ziua #2

din cauză că a fost prea dificil, nimeni n-a încercat vreodată. dacă eu am tăcut, au tăcut toți. nimeni n-a luptat, nimănui nu i-a păsat. sau poate au încercat, doar că nu mi-am dat eu seama. sau poate că n-a fost de ajuns, poate că noi, ăștia, dezechilibrații, avem nevoie de dovezi clare, de acțiuni puternice, care să demonstreze ceva, care să ne facă să vedem ceea ce ar fi trebuit să știm deja. noi, ăștia, care n-am prea cunoscut dovezile de afecțiune, poate că nu avem nevoie să fim ignorați, ci înțeleși. dar din nou, poate că cerem prea mult. poate că suntem doar niște egoiști, frustrați care avem impresia că trăim în basme și nu în lumea reală. atunci, dacă basmul e real, de ce mă simt de parcă m-aș izbi în mod repetat de asfalt? e ca un cerc, un ritual care se repetă la infinit din cauză că am călcat strâmb pe undeva.

urăsc amintirile. mă fac vulnerabil. mă îndeamnă să acționez în anumite moduri pe care le detest. pentru o clipă, creierul meu pierde controlul; partea fizică e înlocuită de ghemul ăla mocirlos de sentimente și impulsuri stupide. când asta se întâmplă, vreau atât de tare să îi s…

… și alung totul, ridic iarăși zidul, însă tot simt. nu sunt atât de cretin încât să vreau să nu simt. am trecut o dată prin tărâmul ăla, nu mi-a plăcut ce am văzut. era de parcă lumea încetase să mai pulseze; eu încetasem să exist. dar tot îmi doresc, din când în când, să lovesc întrerupătorul cu putere, să-l scot din perete și să dau totul pe mute. partea nașpa e că am uitat unde se află, așa că rătăcesc fără direcție între două lumi distruse.

iar șerpii din mintea mea, mici demoni ce-mi șoptesc vorbe pe care nu vreau să le aud, îmi transmit tot felul de trăiri, dar nu sunt legate de trecut, nu. sunt legate de prezent și de viitor. cred că sunt disperați. da, asta trebuie să fie. în plus, peretele e de aceeași părere ca mine. ei sunt disperați. eu… noi. noi suntem.

și, cumva, m-am întors la situația de acum câțiva ani, când eram un căcat flecit în mijlocul asfaltului, doar că atunci nu știam ce știu acum. aș putea zice că a fost mai ușor atunci, însă asta ar însemna să mint. impactul psihologic provocat de trezirea rațiunii nu se prea poate compara cu nimic. deși, tot mint. atunci nu am realizat pe deplin ce se întâmplă. însă acum… acum retrăiesc tot la intensitate maximă. vezi, mințeam. asta nu se poate compara cu nimic, căci durerea e prea sublimă, șerpii prea alunecoși, întunericul prea negru, pereții prea suspicioși, iar liniuțele alea ce încep să crească cu fiecare zi care trece…

oh, liniuțele.


Sânge și negură.

Jurnalul negru al gândurilor, îl deschid încă o dată, doar pentru a răsfoi printre paginile pătate de sânge. Caligrafia odioasă îmi reamintește cât de tare îmi tremura mâna în clipa în care îți vorbeam, prietene. Scrijeleam cuvintele cu furie, frică, gândurile îmi erau disparate, nu-mi mai înțeleg scrisul.

Acum am atins o nouă performanță: scriu cu lichide sângerii pe suprafețe aspre, pictez cu tăișurile ascuțite ale cuțitelor, caut să deschid portaluri către dimensiunea mai puțin întunecată a sufletului meu, însă mă înec din cauza aerului.

Lumea s-a întors cu susul în jos; aerul nu-mi mai aduce nicio satisfacție.

Am învățat să vorbesc cu pereții și să nu aștept un răspuns în schimb, dar în nopți interminabile, când lumina e aproape inexistentă, am impresia că aud șoapte și suspine venind din ei. Văd doar în negru; știu că bucățile de moloz au căpătat o nouă culoare, a durerii și a morții.

Măsor timpul doar în viață și moarte.

Dar în ultima vreme, doar una dintre ele mă înconjoară.


La marginea lumii.

Simțeam… apă scurgându-mi-se peste pielea inflamată.
Simțeam… mii de ace presându-mi carnea din loc în loc.
Vedeam valuri de sânge, frică și durere, însă totul dispărea pe măsură ce mă avântam mai departe.
Prăpăstii mi se deschideau sub picioare cu trosnete și pocnete de nedescris; hăul era întunecat, infinit, dar știam că pe undeva pe acolo e și iadul.
Limbi albe de foc îmi șerpuiau dinaintea ochilor, alcătuiau forme, stele, copaci, case părăsite.
Sângele picura pe zăpada albă și crea cuvinte; cu margini ascuțite și subțiri, fraze în relief, lipsite de vreo logică anume; totul era haos. Totul era… roșu.
Culoarea mâinilor mi se schimbase. Metamorfoză. Născut din sânge. Mici șanțuri îmi apăreau crestate în piele.
Viață. Moarte. Infinit.
Mai poți trăi doar la marginea lumii, unde iadul își cerne ninsoarea cenușie și te îmbrățișează în agonie. Fulgere în zig-zag, sângerii străbat cerul nopții. Șanțuri. Sânge. Fulgere. Iad.
Mă scald în sânge.