Tag Archives: atentie

ziua#11 – analiză psihică.

credeam că eu sunt un om bolnav, dar am realizat că alții sunt mai bolnavi decât mine.

după ce se termină totul, ai mintea cât se poate de limpede și vezi clar ceea ce înainte îți scăpa.
vă puteți imagina o persoană atât de disperată după atenție, încât ar face orice ca să o primească? eu da, căci am întâlnit una. am dat nas în nas cu o păpușă răsfățată, cocoloșită, mereu obișnuită să fie pupată în cur de alții. dornică de atenție, o păpușă ar face orice pentru a ține pe cineva aproape; o păpușă care nu se simte bine atunci când nu reprezintă axa în jurul căreia se învârte cineva. un astfel de om e laș și josnic, căci odată ce a fost părăsit, el nu suportă să fie singur. are nevoie să… strălucească, așa că o să-și găsească alt prost care să-l creadă și care să graviteze ca un satelit în jurul său, doar pentru că are nevoie, doar de plăcere, doar pentru că unii văd viața ca un joc… sau poate pentru că… unii sunt doar un mare nimic singuri.
incapabili să se definească, să trăiască, să decidă pentru ei. incapabili de a ști … și de a tria lucrurile. pur și simplu inutili.

însă zâmbesc, căci realizez cât de dureros e să fii un astfel de om. treaba merge cam așa:
îi servești oricui placa cu „aș fi vrut să fiu altcineva”, doar ca să-i atragi într-o intrigă bine țesută și să-i prinzi în mreje.
apoi, îi oferi câteva detalii picante despre tragedia pe care o trăiești. comparativ cu a altora, viața ta de om răsfățat, ce a primit constant atenție și iubire e o adevărată dramă. cei care au fost privați de asta nici măcar nu știu câte zbateri a trebuit să înduri. doar, cei care nu au cunoscut iubirea și au întâlnit numai respingerea nu se pot compara cu statutul de prințesă suferindă pe care îl ai, nu?
e dureros să fii așa… superficial. căci cei ce nu au avut niciodată, luptă să aibă, se zbat, se ridică, iar cei care au totul de-a gata, se plâng și nu știu să valorifice lucrurile primite.
omul ăsta, cocoloșit de atenție din toate părțile, va dramatiza mai mult decât unul care n-are un șfanț. îți va arăta semne, răni interne și externe pentru a te convinge de nenorocirea lui. va juca teatru în fața ta, va tremura de frică din cauză că l-ai putea priva de atenție. te va amăgi, spunându-ți că nu știe ce vrea, dar odată ce te îndepărtezi, pentru că ești sătul să fii futut constant de un asemenea jeg nerecunoscător, din cauză că nu mai reprezinți un mare punct de interes pentru prințesa tragediei, nu mai contezi, această ființă de o ipocrizie încântătoare va trece la următoarea victimă. iar de aici, ciclul se reia.

se joacă iarăși cartea ipocriziei și a iubirii.

păpușa vrea să fie păpușar, însă nu realizează că ceea ce încearcă este imposibil pentru ea. viața păpușii e condiționată de societate, ea trebuie mereu să se ridice la standardele altora, deoarece nu va fi nicicând capabilă să-și stabilească niște nivele proprii.
zbătându-se în această infinită superficialitate, acest specimen va da un adevărat show în fața celor de care are nevoie. căci ființele ca ea, singure, nu reprezintă altceva decât nimicuri. au nevoie de atenție ca de aer.

ce mi se pare amuzant în toată această treabă este nonșalanța păpușii odată părăsite. e prea plină de ea ca să se reîntoarcă la tine, așa că încearcă din răsputeri să pară în fața ta, cel care vezi, ceva ce nu e. ea încearcă să aducă a doamnă stilată. își dă aere, pare afectată, dar tu, care știi ce-i poate capul, îți dai seama cum stau lucrurile de fapt. show-ul ăsta e doar pentru celelalte nimicuri din jur, pentru cei care înghit totul de-a gata și preaslăvesc păpușa.
tu, însă, taci și observi, și ai certitudinea că bucata aia inutilă de plastic se smiorcăie în fiecare zi din cauză că nu e capabilă să-și dea singură comenzi și să preia controlul; ai certitudinea că se zvârcolește de moarte și că țipă, și că folosește felurite metode pentru a-și oferi iluzia puterii; metode pe care ți le-a transmis și ție, deoarece voia atenție, iar după ce ai început să te saturi de rahatul ei de divă ce simte nevoia să fie permanent în lumina reflectoarelor, și te-ai îndepărtat, te-a lăsat să te scufunzi în groapa pe care a creat-o în mintea ta. căci la ce bun să-ți pese de unul care, într-adevăr, dădea doi bani pe tine, când poți să ridici nasul pe sus și să pretinzi că ești cea mai distinsă ființă de pe pământ?

așa că, la o cercetare mai atentă a subiectului, minunata floare e doar o biată plăntuță cu spini. frumoasă pe dinafară, dar zdrobită pe dinăuntru; doar un deșeu împuțit care îți atrage atenția prin duhoarea pe care o emană. dragilor, aparențele au fost mereu înșelătoare.