Tag Archives: amintiri

ziua #12 – când timpul se întoarce.

mă mai apucă nostalgia din când în când și mă gândesc la tine diferit de cum o fac în restul zilelor. mă gândesc la tine ca înainte, când tot ce voiam era să te țin în brațe. sentimentele sapă să iasă la suprafață, emoțiile scapă de sub control și tot ce vreau e să ajung la tine, poate să-mi cer iertare, poate să-ți cer ceva, orice, dar împing totul la loc înainte să ia controlul și creez un nou strat de gheață deasupra.

vreau să radiez totul, orice sentiment, deoarece nu vreau să te mai văd doar o ființă lipsită de apărare. nu vreau să te văd inocentă, când de fapt nu ești. vreau să ard totul și să te ard și pe tine împreună cu vechiul eu. vreau ca acel om să dispară și să rămână doar personajul de acum, monstrul în care m-am transformat datorită ție.

vreau să te ard împreună cu mine, să te uit pentru totdeauna, să-ți șterg amintirea din trecutul meu.


ziua #2

din cauză că a fost prea dificil, nimeni n-a încercat vreodată. dacă eu am tăcut, au tăcut toți. nimeni n-a luptat, nimănui nu i-a păsat. sau poate au încercat, doar că nu mi-am dat eu seama. sau poate că n-a fost de ajuns, poate că noi, ăștia, dezechilibrații, avem nevoie de dovezi clare, de acțiuni puternice, care să demonstreze ceva, care să ne facă să vedem ceea ce ar fi trebuit să știm deja. noi, ăștia, care n-am prea cunoscut dovezile de afecțiune, poate că nu avem nevoie să fim ignorați, ci înțeleși. dar din nou, poate că cerem prea mult. poate că suntem doar niște egoiști, frustrați care avem impresia că trăim în basme și nu în lumea reală. atunci, dacă basmul e real, de ce mă simt de parcă m-aș izbi în mod repetat de asfalt? e ca un cerc, un ritual care se repetă la infinit din cauză că am călcat strâmb pe undeva.

urăsc amintirile. mă fac vulnerabil. mă îndeamnă să acționez în anumite moduri pe care le detest. pentru o clipă, creierul meu pierde controlul; partea fizică e înlocuită de ghemul ăla mocirlos de sentimente și impulsuri stupide. când asta se întâmplă, vreau atât de tare să îi s…

… și alung totul, ridic iarăși zidul, însă tot simt. nu sunt atât de cretin încât să vreau să nu simt. am trecut o dată prin tărâmul ăla, nu mi-a plăcut ce am văzut. era de parcă lumea încetase să mai pulseze; eu încetasem să exist. dar tot îmi doresc, din când în când, să lovesc întrerupătorul cu putere, să-l scot din perete și să dau totul pe mute. partea nașpa e că am uitat unde se află, așa că rătăcesc fără direcție între două lumi distruse.

iar șerpii din mintea mea, mici demoni ce-mi șoptesc vorbe pe care nu vreau să le aud, îmi transmit tot felul de trăiri, dar nu sunt legate de trecut, nu. sunt legate de prezent și de viitor. cred că sunt disperați. da, asta trebuie să fie. în plus, peretele e de aceeași părere ca mine. ei sunt disperați. eu… noi. noi suntem.

și, cumva, m-am întors la situația de acum câțiva ani, când eram un căcat flecit în mijlocul asfaltului, doar că atunci nu știam ce știu acum. aș putea zice că a fost mai ușor atunci, însă asta ar însemna să mint. impactul psihologic provocat de trezirea rațiunii nu se prea poate compara cu nimic. deși, tot mint. atunci nu am realizat pe deplin ce se întâmplă. însă acum… acum retrăiesc tot la intensitate maximă. vezi, mințeam. asta nu se poate compara cu nimic, căci durerea e prea sublimă, șerpii prea alunecoși, întunericul prea negru, pereții prea suspicioși, iar liniuțele alea ce încep să crească cu fiecare zi care trece…

oh, liniuțele.


Revelații.

La luni de zile după evenimente, privești în urmă și analizezi totul minuțios; afli multe lucruri, ai revelații unele peste altele, mintea ți se… luminează, căci nu mai ai creierul împăienjenit și nici ochii orbi din cauza manipulatorului iscusit.

Uitându-te în urmă ajungi să cunoști mai bine un om, poți să-l fragmentezi în fața ta și să-i expui gândurile pe o tavă imaginară. Sunt gânduri frânte care, puse alături, se îmbină și ți se revelă cu ușurință. Vezi invidia, gelozia purulentă, adevărul din spatele „adevărului”, iar toate astea se desfășoară lent în creierul tău, ca și când ar fi prinse pe film. Revezi tot, ajungi la final, dai de la început și… realizezi, descoperi adevărul, căci pe cel care îl credeai aproape era de fapt departe. Accepți că te-ai înșelat, o să fii, poate, furios, dar mulțumit; mulțumit pentru că vezi, în sfârșit, mulțumit pentru că ți-ai dat drumul și ai trecut mai departe, că ai dezlegat pietrele care îți erau legate în jurul gleznelor și acum poți să înoți iarăși spre suprafață.

I know now… a lot of stuff. I can see the real you, sweetie. Through anger and pain you became as visible as the sun on the blue sky. You are exposed. And I am no better than you, indeed, because all I want to do is to bury you even more under your dirt.


it was just a game.

vorbeam despre fericire, dar era relativă. mă holbam la niște stele care existau doar în capul meu. ziceam că sunt… aproape. aproape de a-mi da seama. însă nu știam atunci și nu știu nici acum.

el… sau ea?

eu cine sunt?

o avanlanșă de amintiri îmi tot bombardează creierul în ultima vreme. îmi aduc aminte, zâmbesc cu o oarecare întristare, now I am too angry to even talk to people.

I still remember: ”This time you are going to play alone.”

But, for me, it was not a game.


început.

gânduri șterse, amintiri îndepărtate,
totul e lăsat în urmă.

îi dau foc, trecutului,
nici n-a existat, nici oamenii din el
nu mai au importanță.

drum nou se așterne,
alte păcate și sacrificii așteaptă înainte,
viitorul pare promițător,
plin de cuvinte, de oameni necunoscuți,
ce așteaptă să mă cunoască,
de litere stâlcite, mâzgâlite pe foi,
de halucinații neîntrerupte,
himere, și voi,
oameni inexistenți, ce rânjesc cu stupoare.

și din cer cad ploi.