Category Archives: random

Ce să fie?!

Mă întreb de ce nu mai scriu atât de des și-mi tot repet că e vorba de stresul creat de examene și rahaturi, însă ceva mă zgândără în creier. E vocea aia micuță, enervantă, atotștiutoare, care-mi fute nervii și mă face să-mi pun întrebări despre toți și toate; vocea aia care ți se infiltrează în creier la un moment dat, după ce ai fost izbit de pereți, de pământ, după ce s-a spălat cu tine pe jos, în nenumărate rânduri, după ce ai realizat cât de căcat ești și cam câtă valoare ai pentru… oameni.

E mișto să atingi punctul în care îți chestionezi existența. De fapt, realizezi că tu, pentru cei din jur, nu reprezinți mai mult decât un element de decor, genul ăla de detaliu care poate fi destul de ușor trecut cu vederea, genul de piesă inutilizabilă a cărui lipsă nu ai cum să o simți dacă dispare subit într-o zi. Și te întrebi, și meditezi, la ce bun, oare, să și trăiești? Care-i scopul?

Vezi tu, balanța începe să se încline mai mult spre o parte. Zâmbete forțate, râsete isterice, nervi întinși, zdrobiți, făcuți pastă. La ce bun să mai și respiri, până la urmă? La ce bun să mai și scrii? Vezi tu, eu nu cred că-i doar stresul. Niște examene de rahat vin și trec, le iei sau nu, dar tot element de decor rămâi. Pentru ce și cui să-i mai vorbești prin intermediul unui monitor?

Chiar dacă te dai pe mute definitiv, pământul o să continue să se învârtă, păsările tot vor cânta, căcat va fi din plin în lume, nimic n-o să se schimbe.

Ce să fie, viața nu-i pentru toată lumea, atâta e de simplu.


Chin

Hai să împingem limita, să trecem mai departe, să spargem geamul și să sărim prin el, să ne prăbușim în gol, să cădem cu viteză spre asfalt, cu brațele în lături, să nu ne oprească nimeni, să țipăm până asurzim, până ne explodează plămânii, și venele, și ochii, și creierul, și inima, până devenim pulbere. Hai să ne mutilăm, sufletește, să ne afundăm în autodistrugere, fizică, să trăim alături de himere, să ne înconjurăm de ele, să ne construim propriul nostru univers schizofrenic, să fim suferinzi etern, să murim în viață; vrei? Hai să rămânem contopiți, eu și tu, noi doi, trup și particulă de aer, să zburăm prin haos, să respirăm prin praf, să ne înecăm cu întuneric; vrei? Hai să îi urâm, să îi blestemăm, să…

Nu. Sunt deja blestemați.

Atunci, hai să-i…

Nu, sunt deja înecați. Nu, sunt deja morți. Nu, sunt deja putreziți, răstigniți, pierduți în iad. Stau pironiți în fier, prinși de mâini și de picioare, atârnând deasupra pământului roșu, cu pântecele spintecate, cu mațele atârnând din ei ca ghirlandele; hai să-i lăsăm acolo, să trăiască în moarte, să fie fericiți în suferință, să râdă cu suspine; sunt doar iluzii, deci hai să-i lăsăm acolo.

Bine, dar noi…

Noi o să stăm aici, așteptând să le luăm locul, până atunci, mori în viață, trăiește cu iluzii, oricum nu se vor împlini.


Revelații.

La luni de zile după evenimente, privești în urmă și analizezi totul minuțios; afli multe lucruri, ai revelații unele peste altele, mintea ți se… luminează, căci nu mai ai creierul împăienjenit și nici ochii orbi din cauza manipulatorului iscusit.

Uitându-te în urmă ajungi să cunoști mai bine un om, poți să-l fragmentezi în fața ta și să-i expui gândurile pe o tavă imaginară. Sunt gânduri frânte care, puse alături, se îmbină și ți se revelă cu ușurință. Vezi invidia, gelozia purulentă, adevărul din spatele „adevărului”, iar toate astea se desfășoară lent în creierul tău, ca și când ar fi prinse pe film. Revezi tot, ajungi la final, dai de la început și… realizezi, descoperi adevărul, căci pe cel care îl credeai aproape era de fapt departe. Accepți că te-ai înșelat, o să fii, poate, furios, dar mulțumit; mulțumit pentru că vezi, în sfârșit, mulțumit pentru că ți-ai dat drumul și ai trecut mai departe, că ai dezlegat pietrele care îți erau legate în jurul gleznelor și acum poți să înoți iarăși spre suprafață.

I know now… a lot of stuff. I can see the real you, sweetie. Through anger and pain you became as visible as the sun on the blue sky. You are exposed. And I am no better than you, indeed, because all I want to do is to bury you even more under your dirt.


Patetic.

E jalnic. Patetic.

Să ții totul închis în tine, să filtrezi evenimente, asta doare și mai tare. E îngrozitor să realizezi cât de puțin valorezi. E îngrozitor să fii nevoit să accepți o realitate pe care nu o vrei. E stupid să te dăruiești complet și să fii lăsat să pleci. Îți dă impresia că nu însemni prea mult. Și poate că ești doar un mare nimic. Totul indică spre asta. Ceea ce se întâmplă arată că e cât se poate de adevărat.

Lucrurile care te lasă de fapt fără cuvinte sunt acțiunile celorlalți. Ce se întâmplă cu ei, după ce pleci, te afectează fie că vrei sau nu. E minunat să vezi cât de ușor poți fi înlocuit. Asta e una din loviturile de grație. O lovitură de maestru, genul de lovitură care te face să-ți pui mai multe întrebări, să descifrezi lucruri. Totul e o mare de incertitudine. Ar putea fi real în aceeași măsură în care ar putea fi și fals.

Nu e nicio diferență totuși. Durerea apare oricum.

Îți dai seama cu cine ai de-a face, cui te-ai dăruit pe gratis. Poftim, ai deschis o poartă ferecată cu mii de lacăte și rezultatul e la fel de sfâșietor precum gerul. E patetic. Trebuia să vezi asta, aveai totul sub ochi, sau greșesc? Oamenii se joacă unii cu alții, doar că unii investesc totul în joc și-l transformă în cu totul altceva. Unii nu o fac. Unii doar… se joacă. Apoi jocul devine nasol pentru ei, asta e chestia, și decid că nu mai ești folositor. Cam așa stă treaba. Îți dai seama din ce urmează, doar n-ai fi prost, nu?

Trist e că ajungi să disprețuiești persoana, dar începe și să-ți fie dor, ambele în același timp. Bine, probabil o meriți. You had it coming. Însă înveți de pe urma experienței. Știi că data viitoare ușa o să rămână închisă. Știi că persoana respectivă, cel mai probabil, n-o să mai facă parte din viața ta, pentru că nu meriți, dar nici n-o merită; știi că trebuie să stai potolit, în banca ta, în ceea ce privește alte… ființe; știi că trebuie să stai departe de mințile lor putrede și înșelătoare și că trebuie să-i ții pe ei la distanță de tine.

Sure thing, that is exactly what you have to do.


tears of blood in the moon.

Did you see the moon today? It shed tears of blood.

Then the sky got darker and the storm began. 

The snow was falling hard, but the snowflakes weren’t white. 

They were black, just like my mind.

So I remembered something you said a while ago. 

When the season will change and the sun will settle in again, my heart won’t melt, because it’s made of stone.


… no reason at all.

It was cold up there. The air suddenly froze. I started to shiver. I was able to see every light of the town, every street, every car, every movement. People returning back to their homes, lovers holding hands, almost everyone having someone they could talk to, someone they could love, someone that loved them. There were a lot of lonely people too. You could see them walking fast, with their hands in their pockets, eyes concentrated on their shoes, noticing every crack in the street. There was no reason for them to look up at the sky. They weren’t seeing the stars or the moon, like the others. They saw only black clouds, floating everywhere. There was no light. There was no hope. Their bodies were filled with coldness. Their eyes. Their minds. Their souls. There was no reason to be alone in dark. There was no reason to be alone at all.

… and then I jumped.


Vis

Și visam din nou. De data asta îmi priveam brațele. Aveam încheieturile late, puternice, cu vene proeminente. Îmi strângeam mâinile în pumni, doar ca să văd cât de real era.

Zâmbeam. Zâmbeam.

Apoi m-am trezit. M-am ridicat în capul oaselor, cu inima bătându-mi puternic. Eram transpirat, surescitat. Dar când mi-am privit brațele, visul s-a năruit complet.


it was just a game.

vorbeam despre fericire, dar era relativă. mă holbam la niște stele care existau doar în capul meu. ziceam că sunt… aproape. aproape de a-mi da seama. însă nu știam atunci și nu știu nici acum.

el… sau ea?

eu cine sunt?

o avanlanșă de amintiri îmi tot bombardează creierul în ultima vreme. îmi aduc aminte, zâmbesc cu o oarecare întristare, now I am too angry to even talk to people.

I still remember: ”This time you are going to play alone.”

But, for me, it was not a game.