Monthly Archives: March 2014

speranță!? – ziua#14

Mă întreb ce te face să continui atunci când nu mai ai de ce să te legi, ce te face să te ridici, să te recompui, să devii iar un întreg? Să fie speranța, fărâmițată și ea? Să fie prostia aia de speranță? Speri într-un mâine mai bun, într-un viitor mai bun? Ratezi prezentul, ce-i drept, nu că ar fi mare lucru de capul său. Te agăți de un moment din viitor la care vrei să ajungi.

Nu, nu-mi veni cu rahatul „prezentul e totul”, am trecut și eu pe acolo, atunci când aveam elemente de susținere în prezent, dar odată ce astea dispar, nu mai rămâne nimic, decât ziua de mâine, iar când mâine devine azi, te legi iar de el și tot așa, până când ajungi să scapi.

Cred ca un prost, încă… sper. Dar așa am fost întotdeauna, am sperat că o să am o viață mai bună, am sperat că lucrurile se vor schimba, doar că nu s-a schimbat nimic.

Nu, nu-mi zice că tu trebuie să le schimbi. Am încercat. Mult. Prea mult. N-am avut puterea de a transforma ce e în jurul meu, dar știi ce am făcut?
Am schimbat ce era înăuntru, bazat pe evenimentele din exterior. Și au fost multe. Mult prea multe.

Am pierdut șirul suferințelor, am încurcat numărătoarea, însă nu am uitat nimic. Le-am luat pe toate și le-am bătut în cuie în zdrențele de suflet din mine. Vezi, am și decorat acum, e mai plăcut; mult mai plăcut. Atât de plăcut, încât dacă arunci o privire înăuntru, riști să te îneci în oceanul de sânge pe care l-am creat.

Vezi, vezi! Și pereții vorbesc mai mult acum, iar arta în formă de corzi de sânge pe care am creat-o ia amploare. Totul e atât de frumos acum.


ziua #13 – numărul fatidic.

numărul fatidic.

vântul bătea cu putere, iar eu mă grăbeam să ajung acasă. strada era întunecată, în jur nu se afla nimeni în afară de mine. țineam degetele strânse pe cureaua rucsacului, spunându-mi că trebuie doar să trec prin întuneric, însă frigul îmi intrase în trup și îmi făcea mușchii să se contracte dureros. respiram sacadat și mi s-a părut ciudat. m-am oprit brusc, sesizând durerea din piept. știam că nu pot tremura atât de tare doar din cauza frigului. am realizat că mă luptam ca aerul să-mi intre în plămâni și că groaza plutea peste tot în jurul meu. nu-mi era frig, îmi era frică.

m-am agățat de un gând și am mai făcut un pas, dar era de parcă aveam pietre legate de picioare. am încercat să țip, însă pământul a început să se surpe sub mine și m-a tras înăuntrul său.

azi m-am trezit țipând și luptând pentru aer. eram tot în mijlocul furtunii, doar că în camera mea atmosfera era liniștită. tornada se afla înăuntrul meu. mă biciuiau sentimentele și mă ardeau gândurile. dispariția îmi pulsa ostentativ în creier, îmi făcea sângele să se izbească de pereții arterelor și venelor și să clocotească furios, ațâțat de frică.

priveam singurătatea în ochi și-mi spuneam că arată ca un perete. îmi admiram mâinile și mă întrebam dacă mai există ceva în afară de ele. simțeam aer rece în jurul meu, dar nu eram sigur că trupul meu are substanță.

gândurile mi se învârteau ca o tornadă. în 13 limbi de foc s-au despicat și mi-au lăsat urme pe piele. o să port semnele pentru tot restul vieții.


ziua #12 – când timpul se întoarce.

mă mai apucă nostalgia din când în când și mă gândesc la tine diferit de cum o fac în restul zilelor. mă gândesc la tine ca înainte, când tot ce voiam era să te țin în brațe. sentimentele sapă să iasă la suprafață, emoțiile scapă de sub control și tot ce vreau e să ajung la tine, poate să-mi cer iertare, poate să-ți cer ceva, orice, dar împing totul la loc înainte să ia controlul și creez un nou strat de gheață deasupra.

vreau să radiez totul, orice sentiment, deoarece nu vreau să te mai văd doar o ființă lipsită de apărare. nu vreau să te văd inocentă, când de fapt nu ești. vreau să ard totul și să te ard și pe tine împreună cu vechiul eu. vreau ca acel om să dispară și să rămână doar personajul de acum, monstrul în care m-am transformat datorită ție.

vreau să te ard împreună cu mine, să te uit pentru totdeauna, să-ți șterg amintirea din trecutul meu.


ziua#11 – analiză psihică.

credeam că eu sunt un om bolnav, dar am realizat că alții sunt mai bolnavi decât mine.

după ce se termină totul, ai mintea cât se poate de limpede și vezi clar ceea ce înainte îți scăpa.
vă puteți imagina o persoană atât de disperată după atenție, încât ar face orice ca să o primească? eu da, căci am întâlnit una. am dat nas în nas cu o păpușă răsfățată, cocoloșită, mereu obișnuită să fie pupată în cur de alții. dornică de atenție, o păpușă ar face orice pentru a ține pe cineva aproape; o păpușă care nu se simte bine atunci când nu reprezintă axa în jurul căreia se învârte cineva. un astfel de om e laș și josnic, căci odată ce a fost părăsit, el nu suportă să fie singur. are nevoie să… strălucească, așa că o să-și găsească alt prost care să-l creadă și care să graviteze ca un satelit în jurul său, doar pentru că are nevoie, doar de plăcere, doar pentru că unii văd viața ca un joc… sau poate pentru că… unii sunt doar un mare nimic singuri.
incapabili să se definească, să trăiască, să decidă pentru ei. incapabili de a ști … și de a tria lucrurile. pur și simplu inutili.

însă zâmbesc, căci realizez cât de dureros e să fii un astfel de om. treaba merge cam așa:
îi servești oricui placa cu „aș fi vrut să fiu altcineva”, doar ca să-i atragi într-o intrigă bine țesută și să-i prinzi în mreje.
apoi, îi oferi câteva detalii picante despre tragedia pe care o trăiești. comparativ cu a altora, viața ta de om răsfățat, ce a primit constant atenție și iubire e o adevărată dramă. cei care au fost privați de asta nici măcar nu știu câte zbateri a trebuit să înduri. doar, cei care nu au cunoscut iubirea și au întâlnit numai respingerea nu se pot compara cu statutul de prințesă suferindă pe care îl ai, nu?
e dureros să fii așa… superficial. căci cei ce nu au avut niciodată, luptă să aibă, se zbat, se ridică, iar cei care au totul de-a gata, se plâng și nu știu să valorifice lucrurile primite.
omul ăsta, cocoloșit de atenție din toate părțile, va dramatiza mai mult decât unul care n-are un șfanț. îți va arăta semne, răni interne și externe pentru a te convinge de nenorocirea lui. va juca teatru în fața ta, va tremura de frică din cauză că l-ai putea priva de atenție. te va amăgi, spunându-ți că nu știe ce vrea, dar odată ce te îndepărtezi, pentru că ești sătul să fii futut constant de un asemenea jeg nerecunoscător, din cauză că nu mai reprezinți un mare punct de interes pentru prințesa tragediei, nu mai contezi, această ființă de o ipocrizie încântătoare va trece la următoarea victimă. iar de aici, ciclul se reia.

se joacă iarăși cartea ipocriziei și a iubirii.

păpușa vrea să fie păpușar, însă nu realizează că ceea ce încearcă este imposibil pentru ea. viața păpușii e condiționată de societate, ea trebuie mereu să se ridice la standardele altora, deoarece nu va fi nicicând capabilă să-și stabilească niște nivele proprii.
zbătându-se în această infinită superficialitate, acest specimen va da un adevărat show în fața celor de care are nevoie. căci ființele ca ea, singure, nu reprezintă altceva decât nimicuri. au nevoie de atenție ca de aer.

ce mi se pare amuzant în toată această treabă este nonșalanța păpușii odată părăsite. e prea plină de ea ca să se reîntoarcă la tine, așa că încearcă din răsputeri să pară în fața ta, cel care vezi, ceva ce nu e. ea încearcă să aducă a doamnă stilată. își dă aere, pare afectată, dar tu, care știi ce-i poate capul, îți dai seama cum stau lucrurile de fapt. show-ul ăsta e doar pentru celelalte nimicuri din jur, pentru cei care înghit totul de-a gata și preaslăvesc păpușa.
tu, însă, taci și observi, și ai certitudinea că bucata aia inutilă de plastic se smiorcăie în fiecare zi din cauză că nu e capabilă să-și dea singură comenzi și să preia controlul; ai certitudinea că se zvârcolește de moarte și că țipă, și că folosește felurite metode pentru a-și oferi iluzia puterii; metode pe care ți le-a transmis și ție, deoarece voia atenție, iar după ce ai început să te saturi de rahatul ei de divă ce simte nevoia să fie permanent în lumina reflectoarelor, și te-ai îndepărtat, te-a lăsat să te scufunzi în groapa pe care a creat-o în mintea ta. căci la ce bun să-ți pese de unul care, într-adevăr, dădea doi bani pe tine, când poți să ridici nasul pe sus și să pretinzi că ești cea mai distinsă ființă de pe pământ?

așa că, la o cercetare mai atentă a subiectului, minunata floare e doar o biată plăntuță cu spini. frumoasă pe dinafară, dar zdrobită pe dinăuntru; doar un deșeu împuțit care îți atrage atenția prin duhoarea pe care o emană. dragilor, aparențele au fost mereu înșelătoare.


ziua #10 – degradarea ipocritei.

fața ta era plină de viermi azi. ipocrizia îți zbiera prin toți porii. chipul ți s-a scofâlcit ca moartea.

tot ce voiam era să-ți scot ochii și să-ți umblu cu degetele prin găvanele pustii, să trag de capilare și de vene ca de niște elastice, să mă joc cu ele și să te fac să urli.

senzația pe care o am atunci când te văd îmi produce o stare de rău fizic. îmi vine să vomit, căci ești dezgustătoare, păpușă de porțelan. tu, în lumea ta străină de adevăr și simțuri, ai început să strălucești precum gândacii pe un cadavru. pielea de pe față ți se desface în zdrențe pe care atârnă viermii, iar buzele îți sunt trase cu sârme într-un zâmbet fals, necaracteristic. ce ți-a mai rămas din suflet te reneagă; sper să se elibereze și resturile de tine și să te lase să putrezești în neant.

inocența ta de copil s-a transformat într-o târfă chiar sub ochii mei. cu zâmbetul tău candid distrugi vieți. ai vrut atenție asupra ta și ai avut-o, iar de când mi-ai dezvăluit secretul tău, mi-ai dat un imbold spre distrugere; mi-ai insuflat un curaj pe care nu-l aveam, pentru a întreprinde lucruri pe care le amânam, deoarece credeam ca un tâmpit că n-am motive să le fac. mi-ai distrus viața, căci ți-am furat secretul și l-am închis în mine, iar acum e vizibil peste tot pe pielea mea, ca o hartă.

câtă iubire am simțit… acum a rămas doar ură.
te urăsc până la punctul în care vreau să te distrug din cauză că ești un om laș; că n-ai avut curajul să încerci să lupți. mi-ai dat drumul.
ai creat un monstru.
conștiința ta trebuie să fie atât de neprihănită, atât de curată.

tot ce văd acum în fața ochilor e o curvă insipidă. cred că te simți bine în pielea ta, cu viața ta patetică și lipsită de substanță. o, dar viața ta nu-ți aparține ție, ci oamenilor care te înconjoară, căci părerile lor te construiesc pe tine. iar tu încerci să adopți aerul ăsta arogant și rebel, de parcă te-ai putea încadra vreodată într-un mediu de care nu aparții. te zbați ca un pește pe uscat și îmi provoci milă. dezgust și milă. ești patetică.

și imaginea lui mi se conturează ca lumina în minte. îmi zâmbește, dar suntem atât de departe, fizic și psihic. mă face să rânjesc de fericire, dar și să mă zvârcolesc în mizerie în același timp. totuși, speranța e acolo, renaște.
sper. sper că o să mă resusciteze și o să învie o parte din mine pe care nici măcar nu știam că o am. așa că aștept. îl vreau. nu pot garanta că o să fie al meu, dar pot să fiu sigur de faptul că îmi va fi alături, pentru a mă reconstrui și susține, chiar dacă nu vom fi unul și același.
toate astea în timp ce amintirea ta se degradează, pe măsură ce scârba mea pentru prezența ta fizică ia amploare.

o să supraviețuiesc, dar nu datorită ție.

da, sunt tot numai ruine. zidurile mele au șanțuri prin ele; șanțuri adânci prin care curge sânge ruginit, însă o să supraviețuiesc.

el are aerul unui înger demonic, însă știu că o să mă ajute.


ziua #9

25 de liniuțe.
25 de liniuțe de praf am trasat pe mobilă.
25 de liniuțe albe au rămas în urmă, ca amintire.
dar poate că vor dispărea la prima adiere a vântului.
poate că vântul o să le împrăștie și o să le izbească de pereți, sau o să le arunce în atmosferă, așa cum aruncă petalele de flori.
însă tot 25 vor rămâne, doar că se vor metamorfoza. în fluturi, poate. sau în gărgărițe.
sau poate vor intra în pământ și-l vor crăpa.
sau poate vor intra în pielea mea. și mici șanțuri vor crea.
poate…
… 25 de liniuțe de praf…
nu vor dispărea.


ziua #8

puteam să jur că pereții vor începe iar să vorbească.

acum se aude din depărtare sunetul picăturilor de ploaie. doar că noi știm prea bine că nu sunt doar stropi de apă, nu?


ziua #7

fumul se ridică în cerculețe în jurul meu. liniștea și moliciunea mi-au pus stăpânire pe gânduri și pe trup. o stare de amețeală neuronală m-a atras înăuntrul ei, ca într-un vortex.

portalul ce duce spre cuvinte se închide și se deschide. acum mi-ar plăcea să mă întind pe pământ și să las frigul să-mi pătrundă în oase, dar nu pot, așa că o să mimez asta. închid ochii pentru o clipă, apoi îmi dau seama că vreo câțiva curioși se holbează la mine.

îmi e cald, sunt amețit, neobișnuit cu starea aceasta în care gândurile-mi sunt străine și văd puncte albe în fața ochilor. mă sperie că sunt atât de calm. mereu oscilez între stările de tensiune; sunt dispuse de la o iritare ușoară, până la nervozitate/ disperare absolută – momentul acela în care tremuri și plângi incontrolabil și-ți dorești să te poți opri, însă nu poți. este oribil să te simți atât de neajutorat, să vrei atât de mult… oh, atât de mult să ai pe cineva care să te aducă înapoi în realitate, dar să nu fie nimeni acolo.

îmi zgândăr rănile, dar usturimea refuză să apară, până și durerea se ferește de mine. mă întreb de ce. mă sperii când nu simt durere. nu pot să plutesc în atmosferă, fără niciun fel de gând, într-o stare de calm absolut, căci am impresia că nu am trup, că sunt doar o fantomă.

îmi certific existența doar prin stările de maximă încordare, paroxistice; nu m-a învățat nimeni altă modalitate de a rezolva puzzle-ul.

large


ziua #6

minutele treceau și mă chinuiam să zâmbesc. noile speranțe făcute se spulberau pe rând, una după alta, ca și când n-ar fi fost niciodată acolo, doar că în urma lor lăsau răni adânci, singura dovadă a existenței lor. îmi obligam mușchii feței să-mi stea întinși, doar ca să binedispun, dar în cele din urmă am lăsat zâmbetul superficial să cadă și să se spargă, pentru că nu-l voiam.

frigul îmi lovea pielea, iar ploaia îmi intra nestingherită în ochi. am deschis ușa sanctuarului și am răsuflat aproape ușurat. m-am așezat și am încercat să mă retrag în cușca în care-mi trăiesc zilele, însă realitatea se lovea tare de gratii și-mi distrăgea atenția, căci oriunde aș fi fost, în cușcă, sau în afara ei, atmosfera era aceeași: durere infinită, disperare, ură și frustrări, toate se topeau și-și întindeau membrele spre mine; m-au tras în realitate, unde au dat drumul demonilor cu limbi ascuțite. aveam ochii închiși, brațele mi le țineam în jurul genunchilor și încercam să găsesc ancora din celălalt capăt al lumii, căci voiam doar să plutesc în derivă la suprafața apei, și nu să mă scufund în adâncul oceanului. însă ancora era de negăsit; din fier masiv, imensă, scopul ei principal era acela de a ține vapoare, și nu așchii de om, pe loc.

și am încercat, voiam să merg să o caut, însă știam că are lucruri mai bune de făcut, așa că mi-am dat drumul în apă și am lăsat valul negru să se închidă peste mine. când m-am trezit, eram pe un țărm, cerul era gri. dâre de sânge mă înconjurau, bălți roșiatice se născuseră în aur. am văzut luciul lamei în apa tulbure și m-am ridicat speriat. țineam o sabie ruginită în mână, pe metalul ros de vreme se aflau simboluri și cuvinte indescifrabile. erau întoarse pe dos, ca o imagine în oglindă, așa că am întors lama sabiei spre apa tulbure și aceasta s-a conturat timidă lângă chipul meu. îmi vedeam reflexia în negură, iar cu toate că știam că ce văd sunt eu, nu am putut accepta că masa aceea de negru infinit mă reprezenta.

m-ai ruinat în clipa în care m-ai aruncat în ocean și am găsit comoara.

iar din negură… șerpi argintii pătați cu liniuțe roșii se iveau.

tumblr_n1m6eeS7HL1ts170xo1_500


ziua #5

și vorbeam despre deep shit, dar am dat-o în nimicuri, și vorbeai despre culori tâmpite, iar eu credeam că e drăguț și mă simțeam stupid, cumva amețit. apoi, tu ai spus că ai emoții, iar pentru o clipă… am crezut că se întâmplă asta din cauza mea. dar te-am întrebat de ce, doar ca să fiu sigur. și mi-am dat seama că a fost doar o speranță prostească, faptul că te-ai putea uita la mine.


ziua #4

plutesc undeva în atmosferă; presiunea îmi sparge tâmplele, gândurile-mi sunt nenorocite, nu pot forma o frază, nu pot spune ceva coerent. nu-mi pasă.

pe jos e mâzgă. mâzgă și dureri de cap.