Monthly Archives: February 2014

ziua #3

azi mi-am promis că nu o să mai lupt niciodată pentru oamenii slabi, ușor de intimidat, neputincioși care poartă măști non-stop, adoptând o natură diferită în fața celor pe care nu dau doi bani, dar pe care îi fac să creadă că le sunt prieteni. mi-am promis că nu voi mai da un rahat de câine pe cei care mi se opun total mie.

îi disprețuiesc pe cei care își petrec viețile mizerabile în mocirla incertitudinii, pe cei cărora le e frică de ce ar putea alții să spună despre ei, pe cei care n-au curajul de a fi cine vor să fie.

îi urăsc pe cei care pretind a fi rebeli, dar care de fapt sunt doar niște gândaci pe care îi poți strivi ușor. sunt ipocriți, scârboși, mă fac să vomit. observ cu dezgust felul în care încearcă să se dea altcineva; modul în care își modelează expresiile faciale astfel încât să exprime lucruri străine lor.

mă dezgustă cei care oferă speranțe și le ia înapoi, doar pentru că simt nevoia de apreciere.

mă dezgustă ființele voastre stupide.

mă dezguști, chip putrezit. te urăsc; suferi de ipocrizie. sper să iubești și să te sufoci din cauza asta, și fix atunci când crezi că ai totul, să îți fie spulberată fiecare speranță, pe rând, până când ajungi înapoi în mocirla din care ai răsărit. sper să zbieri în agonie de fiecare dată când îți aduci aminte de numele meu.

du-te dracu.


ziua #2

din cauză că a fost prea dificil, nimeni n-a încercat vreodată. dacă eu am tăcut, au tăcut toți. nimeni n-a luptat, nimănui nu i-a păsat. sau poate au încercat, doar că nu mi-am dat eu seama. sau poate că n-a fost de ajuns, poate că noi, ăștia, dezechilibrații, avem nevoie de dovezi clare, de acțiuni puternice, care să demonstreze ceva, care să ne facă să vedem ceea ce ar fi trebuit să știm deja. noi, ăștia, care n-am prea cunoscut dovezile de afecțiune, poate că nu avem nevoie să fim ignorați, ci înțeleși. dar din nou, poate că cerem prea mult. poate că suntem doar niște egoiști, frustrați care avem impresia că trăim în basme și nu în lumea reală. atunci, dacă basmul e real, de ce mă simt de parcă m-aș izbi în mod repetat de asfalt? e ca un cerc, un ritual care se repetă la infinit din cauză că am călcat strâmb pe undeva.

urăsc amintirile. mă fac vulnerabil. mă îndeamnă să acționez în anumite moduri pe care le detest. pentru o clipă, creierul meu pierde controlul; partea fizică e înlocuită de ghemul ăla mocirlos de sentimente și impulsuri stupide. când asta se întâmplă, vreau atât de tare să îi s…

… și alung totul, ridic iarăși zidul, însă tot simt. nu sunt atât de cretin încât să vreau să nu simt. am trecut o dată prin tărâmul ăla, nu mi-a plăcut ce am văzut. era de parcă lumea încetase să mai pulseze; eu încetasem să exist. dar tot îmi doresc, din când în când, să lovesc întrerupătorul cu putere, să-l scot din perete și să dau totul pe mute. partea nașpa e că am uitat unde se află, așa că rătăcesc fără direcție între două lumi distruse.

iar șerpii din mintea mea, mici demoni ce-mi șoptesc vorbe pe care nu vreau să le aud, îmi transmit tot felul de trăiri, dar nu sunt legate de trecut, nu. sunt legate de prezent și de viitor. cred că sunt disperați. da, asta trebuie să fie. în plus, peretele e de aceeași părere ca mine. ei sunt disperați. eu… noi. noi suntem.

și, cumva, m-am întors la situația de acum câțiva ani, când eram un căcat flecit în mijlocul asfaltului, doar că atunci nu știam ce știu acum. aș putea zice că a fost mai ușor atunci, însă asta ar însemna să mint. impactul psihologic provocat de trezirea rațiunii nu se prea poate compara cu nimic. deși, tot mint. atunci nu am realizat pe deplin ce se întâmplă. însă acum… acum retrăiesc tot la intensitate maximă. vezi, mințeam. asta nu se poate compara cu nimic, căci durerea e prea sublimă, șerpii prea alunecoși, întunericul prea negru, pereții prea suspicioși, iar liniuțele alea ce încep să crească cu fiecare zi care trece…

oh, liniuțele.


ziua #1

peretele a făcut rost de o gură. aș putea să jur că petele negre din colț sunt de fapt doi ochi. se zgâiește ostentativ la mine, tot încearcă să mă facă să-l iau în calcul, dar îl ignor voit.

cine a mai pomenit un perete vorbitor?!

îmi șoptește lucruri și încearcă să deruleze un film în mintea mea.

cine a mai pomenit un perete capabil de o asemenea putere?!

încep să mă îndoiesc de sănătatea mea mintală. peretele nu are o gură, nici ochi, nici nimic.

stai, trebuie să vorbesc cu dulapul despre asta. el sigur știe ce se întâmplă.


Sânge și negură.

Jurnalul negru al gândurilor, îl deschid încă o dată, doar pentru a răsfoi printre paginile pătate de sânge. Caligrafia odioasă îmi reamintește cât de tare îmi tremura mâna în clipa în care îți vorbeam, prietene. Scrijeleam cuvintele cu furie, frică, gândurile îmi erau disparate, nu-mi mai înțeleg scrisul.

Acum am atins o nouă performanță: scriu cu lichide sângerii pe suprafețe aspre, pictez cu tăișurile ascuțite ale cuțitelor, caut să deschid portaluri către dimensiunea mai puțin întunecată a sufletului meu, însă mă înec din cauza aerului.

Lumea s-a întors cu susul în jos; aerul nu-mi mai aduce nicio satisfacție.

Am învățat să vorbesc cu pereții și să nu aștept un răspuns în schimb, dar în nopți interminabile, când lumina e aproape inexistentă, am impresia că aud șoapte și suspine venind din ei. Văd doar în negru; știu că bucățile de moloz au căpătat o nouă culoare, a durerii și a morții.

Măsor timpul doar în viață și moarte.

Dar în ultima vreme, doar una dintre ele mă înconjoară.


Ce să fie?!

Mă întreb de ce nu mai scriu atât de des și-mi tot repet că e vorba de stresul creat de examene și rahaturi, însă ceva mă zgândără în creier. E vocea aia micuță, enervantă, atotștiutoare, care-mi fute nervii și mă face să-mi pun întrebări despre toți și toate; vocea aia care ți se infiltrează în creier la un moment dat, după ce ai fost izbit de pereți, de pământ, după ce s-a spălat cu tine pe jos, în nenumărate rânduri, după ce ai realizat cât de căcat ești și cam câtă valoare ai pentru… oameni.

E mișto să atingi punctul în care îți chestionezi existența. De fapt, realizezi că tu, pentru cei din jur, nu reprezinți mai mult decât un element de decor, genul ăla de detaliu care poate fi destul de ușor trecut cu vederea, genul de piesă inutilizabilă a cărui lipsă nu ai cum să o simți dacă dispare subit într-o zi. Și te întrebi, și meditezi, la ce bun, oare, să și trăiești? Care-i scopul?

Vezi tu, balanța începe să se încline mai mult spre o parte. Zâmbete forțate, râsete isterice, nervi întinși, zdrobiți, făcuți pastă. La ce bun să mai și respiri, până la urmă? La ce bun să mai și scrii? Vezi tu, eu nu cred că-i doar stresul. Niște examene de rahat vin și trec, le iei sau nu, dar tot element de decor rămâi. Pentru ce și cui să-i mai vorbești prin intermediul unui monitor?

Chiar dacă te dai pe mute definitiv, pământul o să continue să se învârtă, păsările tot vor cânta, căcat va fi din plin în lume, nimic n-o să se schimbe.

Ce să fie, viața nu-i pentru toată lumea, atâta e de simplu.


La marginea lumii.

Simțeam… apă scurgându-mi-se peste pielea inflamată.
Simțeam… mii de ace presându-mi carnea din loc în loc.
Vedeam valuri de sânge, frică și durere, însă totul dispărea pe măsură ce mă avântam mai departe.
Prăpăstii mi se deschideau sub picioare cu trosnete și pocnete de nedescris; hăul era întunecat, infinit, dar știam că pe undeva pe acolo e și iadul.
Limbi albe de foc îmi șerpuiau dinaintea ochilor, alcătuiau forme, stele, copaci, case părăsite.
Sângele picura pe zăpada albă și crea cuvinte; cu margini ascuțite și subțiri, fraze în relief, lipsite de vreo logică anume; totul era haos. Totul era… roșu.
Culoarea mâinilor mi se schimbase. Metamorfoză. Născut din sânge. Mici șanțuri îmi apăreau crestate în piele.
Viață. Moarte. Infinit.
Mai poți trăi doar la marginea lumii, unde iadul își cerne ninsoarea cenușie și te îmbrățișează în agonie. Fulgere în zig-zag, sângerii străbat cerul nopții. Șanțuri. Sânge. Fulgere. Iad.
Mă scald în sânge.


Chin

Hai să împingem limita, să trecem mai departe, să spargem geamul și să sărim prin el, să ne prăbușim în gol, să cădem cu viteză spre asfalt, cu brațele în lături, să nu ne oprească nimeni, să țipăm până asurzim, până ne explodează plămânii, și venele, și ochii, și creierul, și inima, până devenim pulbere. Hai să ne mutilăm, sufletește, să ne afundăm în autodistrugere, fizică, să trăim alături de himere, să ne înconjurăm de ele, să ne construim propriul nostru univers schizofrenic, să fim suferinzi etern, să murim în viață; vrei? Hai să rămânem contopiți, eu și tu, noi doi, trup și particulă de aer, să zburăm prin haos, să respirăm prin praf, să ne înecăm cu întuneric; vrei? Hai să îi urâm, să îi blestemăm, să…

Nu. Sunt deja blestemați.

Atunci, hai să-i…

Nu, sunt deja înecați. Nu, sunt deja morți. Nu, sunt deja putreziți, răstigniți, pierduți în iad. Stau pironiți în fier, prinși de mâini și de picioare, atârnând deasupra pământului roșu, cu pântecele spintecate, cu mațele atârnând din ei ca ghirlandele; hai să-i lăsăm acolo, să trăiască în moarte, să fie fericiți în suferință, să râdă cu suspine; sunt doar iluzii, deci hai să-i lăsăm acolo.

Bine, dar noi…

Noi o să stăm aici, așteptând să le luăm locul, până atunci, mori în viață, trăiește cu iluzii, oricum nu se vor împlini.


Revelații.

La luni de zile după evenimente, privești în urmă și analizezi totul minuțios; afli multe lucruri, ai revelații unele peste altele, mintea ți se… luminează, căci nu mai ai creierul împăienjenit și nici ochii orbi din cauza manipulatorului iscusit.

Uitându-te în urmă ajungi să cunoști mai bine un om, poți să-l fragmentezi în fața ta și să-i expui gândurile pe o tavă imaginară. Sunt gânduri frânte care, puse alături, se îmbină și ți se revelă cu ușurință. Vezi invidia, gelozia purulentă, adevărul din spatele „adevărului”, iar toate astea se desfășoară lent în creierul tău, ca și când ar fi prinse pe film. Revezi tot, ajungi la final, dai de la început și… realizezi, descoperi adevărul, căci pe cel care îl credeai aproape era de fapt departe. Accepți că te-ai înșelat, o să fii, poate, furios, dar mulțumit; mulțumit pentru că vezi, în sfârșit, mulțumit pentru că ți-ai dat drumul și ai trecut mai departe, că ai dezlegat pietrele care îți erau legate în jurul gleznelor și acum poți să înoți iarăși spre suprafață.

I know now… a lot of stuff. I can see the real you, sweetie. Through anger and pain you became as visible as the sun on the blue sky. You are exposed. And I am no better than you, indeed, because all I want to do is to bury you even more under your dirt.


Random stuff – blog

http://randomshitsbyme.wordpress.com/


Patetic.

E jalnic. Patetic.

Să ții totul închis în tine, să filtrezi evenimente, asta doare și mai tare. E îngrozitor să realizezi cât de puțin valorezi. E îngrozitor să fii nevoit să accepți o realitate pe care nu o vrei. E stupid să te dăruiești complet și să fii lăsat să pleci. Îți dă impresia că nu însemni prea mult. Și poate că ești doar un mare nimic. Totul indică spre asta. Ceea ce se întâmplă arată că e cât se poate de adevărat.

Lucrurile care te lasă de fapt fără cuvinte sunt acțiunile celorlalți. Ce se întâmplă cu ei, după ce pleci, te afectează fie că vrei sau nu. E minunat să vezi cât de ușor poți fi înlocuit. Asta e una din loviturile de grație. O lovitură de maestru, genul de lovitură care te face să-ți pui mai multe întrebări, să descifrezi lucruri. Totul e o mare de incertitudine. Ar putea fi real în aceeași măsură în care ar putea fi și fals.

Nu e nicio diferență totuși. Durerea apare oricum.

Îți dai seama cu cine ai de-a face, cui te-ai dăruit pe gratis. Poftim, ai deschis o poartă ferecată cu mii de lacăte și rezultatul e la fel de sfâșietor precum gerul. E patetic. Trebuia să vezi asta, aveai totul sub ochi, sau greșesc? Oamenii se joacă unii cu alții, doar că unii investesc totul în joc și-l transformă în cu totul altceva. Unii nu o fac. Unii doar… se joacă. Apoi jocul devine nasol pentru ei, asta e chestia, și decid că nu mai ești folositor. Cam așa stă treaba. Îți dai seama din ce urmează, doar n-ai fi prost, nu?

Trist e că ajungi să disprețuiești persoana, dar începe și să-ți fie dor, ambele în același timp. Bine, probabil o meriți. You had it coming. Însă înveți de pe urma experienței. Știi că data viitoare ușa o să rămână închisă. Știi că persoana respectivă, cel mai probabil, n-o să mai facă parte din viața ta, pentru că nu meriți, dar nici n-o merită; știi că trebuie să stai potolit, în banca ta, în ceea ce privește alte… ființe; știi că trebuie să stai departe de mințile lor putrede și înșelătoare și că trebuie să-i ții pe ei la distanță de tine.

Sure thing, that is exactly what you have to do.